S-a dat lege ca şcoala obligatorie să dureze 15 ani şi nouă ne arde că un învăţător, din cine ştie ce motiv, a luat drept greşeală ceea ce un şcolar scrisese bine – aceasta este poza la minut a educaţiei româneşti, prioritate naţională în sensul că vuieşte lumea (adică televizoarele, postările pe site-uri şi telefoanele în metrou) de câte experimente pe seama copiilor mai născocesc sus-puşii ţării: să fie supus la cazne învăţătorul (adică la evaluare), să piară ministrul (adică să-şi dea demisia)!

În timpul ăsta, harababura legislativă din domeniul educaţional o înghiţim pentru că e veche şi persistentă şi nu mai luăm seama la ea, zicem că aşa trebuie să fie, iar dacă mai reacţionăm (inclusiv cu o semnătură, cu un protest simbolic), o facem dintr-un soi de iner­ţie. Între legea veche, încă în vigoare, a educaţiei naţionale şi legea nouă care abia se face, consta­tăm că s-a pornit o cursă de urmărire. Legile educaţiei se aleargă una pe alta. Ştiam că e pe drum gata-gata să iasă în dezbatere publică o lege nouă a educaţiei (întâi proiect, desigur), pentru viitorul ţării şi, când colo, uite că ţâşneşte şi i-o ia înainte legea considerată veche (că de-aia trebuie schimbată) şi spune ea cum va fi viitorul ţării. Ba, riguros vorbind, ce a ţâşnit este o lege nouă de modificare a legii vechi, încă una din puzderia de legi care de ani de zile tot schimbă câte ceva în legea dată cândva. Prevederile din legea nouă care schimbă legea veche aflăm că se vor muta ulterior în legea care, la rândul ei, va fi nouă, când va fi să fie. Cine urmăreşte cursa mai de pe la startul ei îşi aduce aminte că problema şcolii obligatorii cu durata de 15 ani e veche de peste un deceniu. Acum, şcoala obligatorie de 15 ani se află într-o lege care urmează să nu mai fie. Nu ar fi primele prevederi legiferate de bine ce legea stă să fie refăcută. Anul trecut, odată cu anunţarea că urmează să intre în vigoare prevederile legale referitoare la examenele naţionale, s-a anunţat şi schimbarea legii, inclusiv cu privire la examene. Pe deasupra, sunt notorii (chit că par uitate acolo unde au fost scrise) prevederile din Legea nr. 1/2011 care aveau menţionate date de intrare în vigoare peste câţiva ani.

Dacă s-ar considera că prevederile referi­toare la durata şcolii obligatorii tocmai legiferate vor fi preluate de legea care va apărea ar însemna că legea aceea a şi început să apară, deşi noi tot primim informaţii că se află în lucru. În timp ce aşteptăm dintr-un moment în altul proiectul noii legi, vechea şi actuala lege, modificată printr-o şi mai nouă lege, fixează termene iminente de aplicare a prevederilor tocmai legiferate: învăţământul secundar superior (clasele a XI-a și a XII-a) – obligatoriu până cel târziu în 2020, grupa mare a învăţământului preşcolar – obligatorie de asemenea din 2020; numai anul ăsta nu e 2020 sau, altfel spus, „până cel târziu în anul 2020“ înseamnă în 2019. Nu e mai puţin adevărat că, ştiută fiind practica de a copia de colo colo bucăţi din acte oficiale (ca şi din diverse lucrări), poate cine a lansat actualul text de lege să nu fi băgat de seamă că trebuie actualizat ce a găsit scris acolo de unde a copiat.

Prinşi în spectaculosul dat de cantitate (15 ani de şcoală obligatorie!), nu găsim că ar fi de pus în discuţie probleme precum rolul şi rostul în continuare ale clasei pregătitoare, în condiţiile în care se va generaliza şi grupa mare de grădiniţă, la rândul ei cu rol pregătitor sau ce se va întâmpla cu școala profesională, despre care pentru moment receptăm senini vestea că nu este vizată de obligativitatea învăţământului de 15 ani ori, la urma urmei, cât de pregătit este sistemul educaţional (uman, spaţial, bugetar) să preia atâta populaţie preşcolară câtă presupune generalizarea unor niveluri întregi.

Noi ridicăm întâmplări mărunte şi locale şi oameni pe măsură la rang de teme, cerem să fie găsiţi şi executaţi pe loc vinovaţi, punem rezoluţii generalizatoare. A dovedit inerţie sau ce-o fi dovedit un învăţător prins în rutina corectării a mii şi mii de exerciţii, îl şi aducem în faţa corespondenţilor mediatici locali, inclusiv demascându-l ca autor de auxiliare. A transcris cineva după ureche (adică a luat de pe net) o poezie, facem trimiteri la plagiate, la considerarea elevilor drept cobai şi găsim normal ca ministrul să-şi dea demisia, când în realitate nu avem a face decât cu o banalitate repetată de atâtea şi atâtea ori în şcoală, unde titluri, nume, referinţe bibliografice sunt vehiculate alandala. Nu la şcoală învăţăm că Ion Creangă a scris „poveşti“ cum ar fi La scăldat, La cireşe, Caprele Irinucăi?! Nu învăţăm şi despre scriitorul Ion Barbu, autorul romanului Groapa?! Nu cineva care-l are ca interlocutor la televizor pe distinsul profesor constructor şi ministru Nicolae Noica ni-l prezintă apăsat drept Constantin Noica, fiindcă despre acesta a învăţat parcă la şcoală?! Nu am văzut în urmă cu puţin timp acea poezie „după“ G. Topârceanu şi am făcut atâta caz de maltratarea textului, când în aceeaşi formă le sunt livrate şcolarilor în mod curent fragmente şi „opere“ întregi?! Decretăm că s-a zis cu începerea orelor la opt dimineaţa şi că va trece microbuzul să ia şcolarii, ca şi cum am trăi pe altă lume şi nu am şti că şi decalarea programului între şcoli şi transportul anume pentru elevi se practică de atâta timp. Sunt îndemnaţi elevii să dea foaia goală la simulare sau să scrie ceva ce să le arate nemulţumirea?! În loc de justificări ministeriale, le-ar fi mai util să afle că nu e deloc nou ce vor să facă ei, mereu sunt candidaţi care-şi varsă necazul aşa, iar Sadoveanu a şi reflectat ceva de felul ăsta în Ploaie la Nada Florilor. Bine ar fi dacă pe lângă atâtea „noutăţi de senzaţie“ am avea ca subiecte de discuţie măsuri luate pentru ştiinţa de carte ca atare.

Florin ANTONESCU