Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » Valori perene -Școala și Biserica

Valori perene -Școala și Biserica


Petre Constantinescu

Dată fiind nu doar profunzimea, ci și delicatețea funciară a problematicii abordate, este, cred, practic imposibilă formularea ab initio a unor puncte de vedere tranșante, a unor răspunsuri definitive, a unor remarci indestructibile… Tocmai de aceea, și abordările mele de acum și de aici  vor îmbrăca, mai mereu, doar forma unor foarte modeste interogații retorice, ce se vor a fi numai niște îndemuri sincere la meditație și nicidecum niște opinii radicale în favoarea uneia sau a alteia dintre cele două viziuni: cea „pro“ și cea „contra“. Prima remarcă deosebit de revelatoare în direcția aceasta este, cred, aceea că prezența, păstrarea Religiei ca disciplină de studiu în școală este, la noi, rezultatul unei opțiuni liber exprimate, atât din partea elevilor, cât și a familiilor acestora – și nicidecum expresia unui exces de autoritarism, a unui exces de autocratism, a unui exces de despotism, așa cum, din păcate, se întâmpla, până nu demult… Și nu doar în școală, ci în întrega societate românească.

Fiindcă, să nu uităm, însuși Hegel – adică, nimeni altul decât părintele dialectii moderne, simbolul universal al idealismului obiectiv – spunea că: „Singura libertate adevărată a omului este aceea de a alege“…

Dar, după cum bine se știe, nici măcar nu e nevoie să glisăm atât de mult pe axa timpului ca să vedem ce rol extrarordinar îndeplinește Categoria Libertății în chiar procesul de cristalizare a ființei și existenței umane, fiindcă primele argumente convingătoare în acest sens apar – după cum era de așteptat – încă din secolele XV-XVI, adică din vremea Renașterii, iar cel mai potrivit ar fi – cred – să începem chiar cu mărturia celui ce a întruchipat modelul existențial cu totul și cu totul specific aceste apoci, anume Pico della Mirandola, care, în celebrul său opuscul De Dignitate Himinis, pornea tocmai de la evidențierea caracterului infinit al universului omenesc: „…tot ce se spune de obicei despre om (…) reprezintă prea puțin“ (reprodus după: Constantin Noica: „Modelul cultural european“, Ed. Humanitas, Buc., 1993, pag. 110), fiindcă doar ființei și existenței umane i-au fost hărăzite, după cum atrăgea atenția același Pico della Mirandola, să realizeze sinteza inefabilă dintre Sacru și Profan, dintre Uranic și Teluric, dintre Etern și Efemer, dintre Material și Spiritual, dintre Macro și Microcosmic. De ce? Pentru că numai lui, omului, i-a fost menit atributul acesta inconfundabil al Libertății: „…nu îngerii sau alte arhetipuri pot să gândească și să glorifice Creația, ci e nevoie de cineva liber ca omul“ (reprodus după același volum, pag. 110). Reflexul imediat al acestui statut cu totul și cu totul aparte este cea mai importantă însușire dintre toate, pe care tot Pico della Mirandola o numește. LIBERUL-ARBITRU: „De aceea, omul a fost făcut fără chip determinat, fără înzestrări speciale, fără sălaș, ca să le poată avea pe toate. Nici muritor, nici nemuritor, nici ceresc, nici pământesc, cum este, omul a fost înzestrat cu LIBERUL-ARBITRU, spre a-și alege singur chipul“ (reprodus după același volum, pag. 110). Așa se face că, pornind de aici, adică din Renaștere și îndeosebi de la Pico della Mirandola – ființa umană a devenit singurul modelator al destinului său: „…omul (…) este singurul în măsură să-și dea chip“ (reprodus după același volum, pag. 111). Și, datorită contribuției inestimabile a unui alt prototip uman și intelectual al său, Leon Battista Alberti – tot Renașterea a fost aceea –, iar de atunci încoace toți gândim în același spirit, firește! – care a evidențiat multilateralitatea personalității umane și, implicit, necesitatea de a-i dezvolta toate vocațiile creatoare, indiferent de natura acestora: „Orice virtute trebuie dusă până la gloria ei“ (reprodus după același volum, pag.  104). Iar lucrul acesta a devenit cu adevărat posibil numai și numai fiindcă Renașterea a fost, după cum bine se știe, o ipostază cu totul și cu totul aparte a spiritului, „unde totul proliferează“ (Constantine Noica, vol. cit., pag. 103). Și tot Renașterea a fost aceea ce ne-a mai învățat ceva, tot așa, neprețuit, anume faptul că dezvoltarea ființei umane trebuie să se desfășoare în niște coordonate enciclopedice; așa se explică faptul că,  de la Renaștere încoace, ființa umană a început să fie desemnată prin epitete menite să-i evidențieze tocmai această trăsătură de personalitate (adică, caracterul enciclopedic), epitete precum: (om) MAGNIFIC (MĂREȚ), (om) UNIC (SINGULAR), (om) SPIRITUAL, (om) ARTISTIC, (om) DIVIN) etc., etc., etc. (Constantin Noica, vol. cit., pag. 103).

La noi, Biserica a fost socotită – întodeauna! – unul dintre simbolurile profund naționale, alături de armată, de presă, de teatru etc. Mai mult decât atât, în viziunea majorității covârșitoare a românilor, Biserica este, în egală măsură, și un simbol al credinței creștine, un element constitutiv al ființei românești, un formator al conștiinței rerligioase, o puternică prezență socială ș.a.m.d.

Cu modestia al cărei ilustru model ni-l oferă chiar Sfânta Scriptură, Biserica Ortodoxă Română a știut de fiecare dată, după cum bine, se știe, să găsească răspuns la cele mai spinoase probleme, așa cum este, de pildă, și cea a apariției și proliferării sectelor, inclusiv în spațiul carpato-danubiano-pontic. Iar lucrul acesta a fost posibil întrucât slujitorii săi urmează neabătut și din acest punct de vedere sfatul Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Matei: 10, 5-10).

Revelatoare este, cred, din toate punctele de vedere, și puterea de germinație a Bisericii noastre strămoșești. Dacă n-ar fi așa, atunci cum oare am putea înțelege faptul că, în ciuda tuturor greutăților, ea găsește, de fiecare dată, resursele necesare pentru a înălța, îngriji, renova, repara, reabilita etc., mereu alte și alte lăcașuri de cult? Așadar, este vorba exclusiv despre o germinație spirituală: în sensul îndemnului fierbinte al Mântuitorului nostru Iisus Hristos – îndemn ce vizează Împărăția Cerurilor și Dreptatea lui Dumnezeu, adresat atât Discipololilor săi, cât și în aceeași măsură, întregii umanități (Matei: 6, 25-33; 7, 13-14).

Și încă o observație, la fel de importantă: prin multiplele sale opere filantropice, Biserica Ortodoxă Română a ajuns să se implice plenar în mai toate domeniile vieții noastre sociale: în Educație, în Sănătate, în Cultură ș.m.a.

Iar aceste demers a fost posibil fiindcă toți slujitorii Bisericii noastre Naționale au înțeles că trebuie să adopte drept îndreptar uman și profesional cele două ipostaze majore în care ni s-a înfățișat nouă, tuturor, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Mai întâi, ipostaza de Terapeut – al trupurilor și al sufletelor, deopotrivă (Matei: 8, 16-17; 9, 12-13; 11, 5). Iar apoi, ipostaza de Învățător (Luca: 2, 45-52), și una, și cealaltă având însă același Sfânt Suport: Iubirea (Matei: 5, 43-44; 22-39).

Însă tot orele de religie din școală sunt cele care îi învață pe copii și altceva: anume faptul că lectura Textelor Sfinte este Absolut Obligatorie si că ea trebuie urmată, în mod obligatoriu, de niște dezbateri pe marginea lor, fiindcă, procedând astfel, ei își dezvoltă, își îmbogățesc, își nuanțează nu doar modul de gândire, ci și pe cel de exprimare.

De ce este bine ca noi toți să urmăm această cale? Răspunsul ni-l oferă tot Sfnta Scriptură. Iată-l: intangibilitatea Credinței nu este dată de nonsensul contestației tomiste, ci, dimpotrivă, de înțelepciunea revelației. Căci dintr-o asemenea perspectivă, numai dintr-o asemenea perspectivă, intangibilitatea Credinței, sinonimă cu puritatea, cu neprihănirea, cu inalteralitatea, este condiționată numai de perspectiva refacerii comuniunii cu Sacrul, cu Uranicul, cu Perenul, cu Metafizicul, cu Spiritualul: „Nu Mă atinge, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu“ (Ioan: 20, 17).

Cu același caracter modest, introductiv, se mai cuvine, cred, a fi spuse câteva vorbe și în legătură cu o altă problemă: anume aceea a raportului dintre Religie, pe de o parte, și națiune, pe de alta, mai exact spus, dintre conștiița religioasă și conștiința națională. Nu mă îndoiesc defel și nu cred că cineva din țara aceasta are vreo îndoială din acest punct de vedere, că o aserțiune de felul „Spre deosebire de alte popoare europene, poporul român nu a fost convertit la creștinism, ci, dimpotrivă, el s-a născut creștin“ este un autentic prilej de mândrie națională, suportul ei (aserțiunii) fiind tradiția conform căreia pe meleagurile noastre, în Dobrogea, a ajuns însuși Sf. Apostol Andrei și a propovăduit Cuvântul Mântuitorului, ceea ce a făcut, bineînțeles, ca procesul istoric de formare a poporului român să coincidă – în linii mari – cu procesul de răspândire a Noii Religii. Această nobilă realitate nu trebuie însă, nicidecum, să conducă la nesocotirea alteia – la fel de onorabilă – pe care au pus-o în lumină unele dintre cele mai mari personalități ale spiritualătății noastre naționale, chiar dacă în acest al doilea caz  este vorba despre o realitate precreștină, ancestrală, imemorială, iar când afirm aceasta, mă gândesc – bineînțeles! – în primul rând la contribuția culturală a lui George Călinescu, care, după cum bine se știe, așeza în cap. „Miturile“, din „Istoria literaturii române de la origini până în prezent“, la temelia specificului nostru național nu mai puțin de patru Mituri Esențiale: Mitul Situației Cosmice a Omului („Miorița“), Mitul Estetic („Mânăstirea Argeșului“), Mitul Istoric („Traian și Dochia“), Mitul Erotic („Sburătorul“). Apoi am în vedere cei doi poli spirituali despre care au vorbit Mircea Eliade (în eseuri precum „Două tradiții spirituale românești“, „Tradiții universaliste în cultura română“, „Păstori, pribegi, haiduci“) și Constantin Noica (într-un eseu „Suflet agrar sau suflet pastoral? “): e vorba despre spiritul agrar și, respectiv, spiritul pastoral.

Ce anume mă face să cred că e mai bine ca să vedem lucrurile astfel și nu altfel? Cel mai convingător argument în acest sens mi se pare a fi faptul că cei doi Poli Culturali Naționali, Agrarul și, respectiv, Pastoralul, își află corespondent în spiritualitatea universală, atât în cea laică – datorită analogiei lor incontestabile cu Apolinicul și Doinisiacul, despre care a vorbit – după cum bine se știe, Friedrich Nietzsche, în „Nașterea tragediei“, precum și în cele două forme de gândire și simțire în jurul cărora își cristalizează demonstrația C. G. Jung (în „Tipurile psihologice“), Introvertitul și, respectiv, Extravertitul; cât și în spiritualitatea religioasă, prin filiațiile ce se pot stabili între Agrar și Pastoral, pe de o parte, și Mitul biblic al lui Cain și Abel, pe de altă parte, filiații asupra cărora a atras atenția, mai ales, Constantin Noica.