Socialize

Facebook
Home » Conexiuni » Arta » Valori perene – Coincidența opozițiilor

Valori perene – Coincidența opozițiilor

Adoptarea unei Perspective Culturale în ceea ce privește predarea diverselor discipline de studiu – dar cu atât mai mult a religiei – își probează, cred, din plin,  oportunitatea și eficiența în primul rând prin aceea că doar ea  face cu putință evidențierea și înțelegerea unor conexiuni între sfere altfel greu de apropiat;  așa cum este, de pildă, aceea dintre Contrareformă (pe de-o parte, și Baroc, pe de altă parte, Constantin Noica, „Modelul cultural european“, Ed. Humanitas, 1993 pag. 127), moment care, la rândul său, face cu putință punerea în lumină a unei alte  contribuții  inestimabile, aceea a religiei, cristalizată, deloc întâmplător, aproximativ în aceeași perioadă, prin ivirea, în 1534, a celebrului Ordin Iezuit, autentic focar de spiritualitate universală, până în zilele noastre. Întrucât artei și filosofiei promovate de Iezuiți le datorăm, în primul rând, cele două principii de gândire și simțire profund moderne: Cultismo și Concetismo.

Dar, după cum bine se știe, nici strict doctrinar vorbind, contribuția iezuiților nu poate fi trecută cu vederea; întâi, pentru felul extrem de profund în care ei au pus eterna problemă a raportului dintre individualitate și universalitate; apoi prin calea – foarte originală! – pe care aceștia au deslușit-o pentru atingerea fericirii creștine: virtutea, dar, mai ales, prin soluția de o mare profunzime găsită de ei: disciplina lăuntrică; iar această ultimă verigă a doctrinei iezuite este așa de importantă pentru că, în fond, ea nu este altceva decât o repunere în discuție a raportului dintre Religie (pe de-o parte) și Morală (pe de altă parte), tipic iezuită fiind ideea că Eticul se revendică – și trebuie să se revendice – din Ontologic (Constantin Noica, „Povestiri despre om“, Ed. Cartea Românească, 1980, pag. 90 – 91). Tot Principiul Confluențelor Spirituale este cel care face cu putință și întinderea unei alte foarte importante punți de legătură, anume aceea dintre Morală, Religie și Filosofie, legătură ce și-a găsit o expresie strălucită în celebra cugetare a marelui filosof  francez (aparținând aceleiași epoci) Blaise Pascal: „Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură, dar este o trestie gânditoare“. Și încă ceva, la fel de important: prin retragerea sa, către sfârșitul vieții, la Mănăstirea Port-Royal, Blaise Pascal ne-a demonstrat că, oricât de plină de realizări ar fi activitatea noastră științifică, ea nu-și poate găsi împlinirea deplină decât lăuntric:  prin meditație, prin introspecție, prin rugăciune. Dar „tehnica coresponențelor“ nu se limitează la atât; întrucât sfera ei de referință este, practic, infinită, grație ei, putem relaționa  imediat, iar acest lucru se întâmplă întotdeauna în cadrul orelor  de religie din școală, tot ceea ce am spus până acum despre Contrareformă, Iezuiți și Pascal cu muzica, literatura și pictura Barocă: J. S. Bach,  Monteverdi;  Calderon de la Barca, Lope de Vega, Cervantes;  Caravaggio, Rubens, Rembrandt  ș.a.m.d.  Toți aceștia probează din plin existența celor trei mari conștiințe ce-i caracterizează, în viziunea acad. Eugen Simion („Dimineața poeților“), pe ctitorii gândirii și sensibilității  moderne: Conștiința Artistică, Conștiința Întemeierii,  Conștiința Inovației. Iar dintre toți cei menționați, J. S. Bach deține – după cum bine se știe – primul loc. Din mai multe considerente… Începând cu extraordinara varietate și complexitate a vocațiilor sale creatoare, ceea ce a făcut din el un inegalabil compozitor și, totodată, instrumentist, și continuând cu multilateralitatea genurilor muzicale cultivate de el, atât religioase, cât și laice: „Patimile (lui Iisus) după Ioan“, „Patimile (lui Iisus) după Matei“, „Oratoriul de Crăciun“, „Marea misă în si minor“, „Magnificat“, Clavecinul bine temperat, Arta fugii, sonate, suite, concerte instrumentale, corale ș.a.m.d. E și motivul pentru care s-a spus că specifică lui J. S. Bach este arta de a desluși  întotdeauna semnificația interioară, sufletească, subiectivă a conținuturilor abordate și, strâns legat de aceasta,  capacitatea de a găsi de fiecare dată tonurile cele mai potrivite pentru a exprima aceasta (Hegel, „Prelegeri de estetică“ II, 326; reprodus după vol. „Despre artă și poezie“, Ed. Minerva, Buc., vol. II, pag. 126). E și „temeiul“ pentru care personalitatea, activitatea și opera lui J. S. Bach sunt socotite emblematice pentru tot ce a reprezentat Contrareforma și Barocul, făcând din creatorul contrapunctului o veritabilă genialitate grandioasă (Hegel: vol. cit., pag. 120 – 121 și 135).

Însă cea mai importantă inovație pe care a adus-o cu sine Barocul a fost – bineînțeles! – schimbarea raportului tradițional dintre creatorul și receptorul de artă. Mai exact spus, l-a preschimbat pe acesta din urmă dintr-un cititor, privitor, ascultător pasiv într-un adevărat coautor (Umberto Eco, „Opera deschisă“, ELU, Buc., 1969, pag. 25).

Iată cât de fertil poate fi acest nou mod de a privi lucrurile din perspectiva Principiului Confluențelor Spirituale. Fiindcă el are darul să releve nu doar locul privilegiat pe care îl deține Homo Religiosus comparativ cu toate celelalte ipostaze ale ființei umane – Homo Erectus, Homo Faber, Homo Habilis, Homo Ludens etc., ci și faptul că, din toate punctele de vedere, conștiința religioasă coexistă armonios cu cea filosofică, științifică, artistică, morală ș.a.m.d. Toate fiind aureolate, în cele din urmă, de aceleași valori perene pe care, deloc întâmplător, atât doctrinarii creștinismului, cât și gânditorii laici le concep de aceeași manieră (Hegel, vol. cit., pag. 353; Dionisie Areopagitul, „Opere complete“, Ed. Paideia, Buc., 1996, pag. 148).

Prof. Petre CONSTANTINESCU