Un autor aparte

Preda si conditia umana
Preda si conditia umana

Profesor și scriitor, Ștefan Vida Marinescu ilustrează cazul unui Risipitor. In ceea ce ne privește, nu am întâlnit, inclusiv în anii de experiență ministerială, un profesor din preuniversitar care să fie atât de prins în lumea ideilor. Omul pare a fi adeptul trăirii ca Fervoare și nimic mai mult. Dar, evident, nici mai puțin. E profesor, și-a susținut două doctorate (bănuim că le-a susținut pe bune!), scrie articole de critică literară, a editat cu îndârjire reviste (Singular, Placebo!), își sprijină colegii să publice lucruri cel mai des onorabile. Și, nu în ultimul rând, scrie dedicații elaborate, „în trepte”, prietenilor, cunoștințelor, familiilor prietenilor…
Ca poet, Ștefan Vida Marinescu a fost apreciat, se pare, mai ales pentru volumul „Atac la persoană”, publicat în 1992, dar nu numai. Opiniile critice sunt în bună măsură favorabile, mișcându-se totuși între extreme care nu se contrazic: „lirism cuminte, aproape tradițional, și expresia frustă, deschisă, lipsită de prejudecăți” (Nicolae Prelipceanu), „Poemele recente (…) sunt produsul unui experiment eminamente futurist” (Radu G. }eposu). ~n realitate, Ștefan Vida Marinescu este un poet ale cărui reprezentări se desfășoară în marginea livrescului și un iubitor de abstracțiuni, deși omul la prima vedere e mai… pământean și pare a iubi concretul. Când nu separă aceste dimensiuni ale poeziei, el le combină reușit: „Amprente febrile pe zăpada docilă/străbătând prin cearșafuri (învelișuri de schimb),/proiectatele poduri, prin orbită, prin grilă,/și-n clește păreri de ostil anotimp” (Umilințe). Retorica lui Ștefan Vida Marinescu este, în ultimul volum, cumva neobișnuită, uneori metaforizantă, alteori marcată de limbajul comun, poezia devenind uneori nu atât ecouri ale livrescului, ci mai degrabă un joc natural de cuvinte, în care neologismul (ca și la canonicul Ion Barbu!) contează uneori mai mult chiar decât logica în sine, oricum neobișnuită a poeziei. Poezia din care am citat se încheie însă printr-o uluitoare concretețe metaforică ce pare a-mi contrazice eventuale și insidioase reproșuri: „Anonimă, speranța urcă în starea ei pură,/adormind – ca ofrandă – cu planeta pe gură”. Trebuie să spun că imaginea finală este cu totul aparte, iar autorul ei nu poate fi decât poet adevărat.
Voi mai cita din volumul relativ recent al lui Ștefan Vida Marinescu și intitulat „Semne parti­cu­are, necesarele primejdii”, Editura Blumenthal, 2011, din textul pe care autorul însuși îl pune pe coperta patru: „Un sâmbure de trup se crapă-n repetare,/iar eu trădez povestea descoperită-n gând,/pe ruguri netezite, de-o singură culoare,/ ard rana unui vis, în vis alunecând.//Să știu că te aștept, că ai să vii, frumoasă,/`ntr-un târziu, prin plânsul anume limpezit,/ să știu că sorb parfumul din lacrima cea arsă,/să mi se pară chipu-ți tezaur regăsit”. E un fel de revanșă pe care poetul și-o rezervă, sătul poate de prea multe abstracțiuni și jocuri gratuite. Place aici poezia, dar plac în mod special versuri precum „Să știu că te aștept, că ai să vii, frumoasă,/ într-un târziu, prin plânsul anume limpezit,/să știu că sorb parfumul din lacrima cea arsă,/să mi se pară chipu-ți tezaur regăsit”.
Nu lipsesc totuși chiar din poeziile ultimului volum anumite sonuri din Adrian Păunescu („Dorm cetăți sub sate cuminți,/raze de aur se pierd în sosiri,/veghează din prag copii pe părinți,/se-anunță o iarnă-noian și delir” – Clar de iarnă), sau reprezentări care amintesc de Isarlâkul lui Ion Barbu (Veac revolut – Balcanică I), unii critici susținând că în alte volume ar fi și ecouri din Nichita Stănescu.
Dincolo de posibile analogii însă – în fond, epocile au amprentele lor –, ceea ce rămâne viu, nealterat este intensitatea cu care autorul „necesarelor primejdii” se dedică unei trăiri marcate de propria existență, căreia încearcă să-i fixeze „darul suprem”, „pentru că eu sunt numai o dată/o singură dată/de băut/apă vie/unic demon al arterelor mele” (Darul suprem).
Ironice multe dintre textele ciclului al doilea, cu un limbaj aparent eliberat de canoane, dar supus frecvent canoanele rimei, poeziile din „Necesarele primejdii” dau seamă mai ales despre un univers ce pare invadat de kitschuri, de „surâsuri decoltate”, de sâni de „avant-gardă” etc., etc. Și totuși, din când în când ceva grav se insinuează ca un zvâcnet de plâns într-o comedie: „eram ultimul martor al iernii/descompuse/priveghind rănile palide/ale copacilor/ dimineața pierdută/se dovedise/complet anonimă/străină de orice subterfugiu/la adăpostul existenței/marelui adăpost/al zilei/fără bilet de intrare/mă strecuram/în nervii ultimului buletin de știri/al planetei” (Martor).
Părăsind domeniul poeziei, sub semnul acestor disparate însemnări, care nu fixează de fapt destinul unui poet, ci sunt doar impresii fugare, consemnez aici și apariția unei cărți ciudate și folositoare despre „Marin Preda și condiția umană” (Editura Euro-Vida M, 2013), o colecție de considerații asupra unei bune părți a bibliografiei critice privind opera și viața lui Marin Preda, pornind de la Mihai Ungheanu și Eugen Simion și ajungând la Ion Bălu sau Ion Vlad, ca să dau numele cele mai cunoscute. Sunt și alte nume, unele de profesori onorabili în acțiunea lor de studiu asupra lui Marin Preda. Lectura este una personală, autorul reține ceea ce-l interesează, selectează, pune accente. De altfel, Ștefan Vida Marinescu nu face din apariția acestei cărți un gest singular, o întreagă listă de cărți eseistice și de critică, al cărei autor este, fiind atașată volumului.
Am vrut inițial să dau acestor însemnări titlul „Profesorul-orchestră” pentru a evidenția multitudinea domeniilor în care s-a manifestat/se manifestă Ștefan Vida Marinescu. Am renunțat, fiindcă mi s-a părut că formula de limbaj era cumva prea particulară. Dincolo însă de orice posibil titlu, profesorul din Videle rămâne fixat în categoria celor care-și risipesc existența sub semnul unei încordări luminoase. Sub semnul creației adică.
Adrian COSTACHE