Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Spiritul cantemirian și lumea de azi

Spiritul cantemirian și lumea de azi

Teodor PRACSIU

Cu exact 20 de ani în urmă, Școala Gimnazială Numărul 2 din Vaslui primea un botez simbolic, dobândind numele marelui cărturar renascentist Dimitrie Cantemir, născut în Brumărel, la 26 octombrie 1673, în ținuturile vasluiene. A fost un prilej cât se poate de fericit de a sărbători, pe de o parte, cele două decenii sub auspiciile spiritului cantemirian, pe de altă parte, de a omagia personalitatea polivalentă a umanistului.

Conf. univ. dr. Claudia Tărnăuceanu, de la Catedra de limbi clasice a Universității Al.I. Cuza din Iași, a prezentat în fața auditoriului, alcătuit din cadre didactice foste și actuale, elevi foști și actuali, inspectori școlari, invitați, o expunere cu titlul transparent Dimitrie Cantemir – o pledoarie pro domo. Vorbitoarea a fost elevă a școlii și a ținut să precizeze că temelia formării ei intelectuale a constituit-o perioada petrecută aici, sub ochiul atent și comprehensiv al profesorilor, într-un climat de muncă, respect și responsabilitate. Autoare a unui studiu doct privind latina medievală în opera lui Dimitrie Cantemir (la origine, teză de doctorat), Claudia Tărnăuceanu și-a focalizat expozeul asupra unei cărți controversate a „prințului moldav“, fatalmente partizană, explicit pro domo, Vita Constantini Cantemiri. Contextul istorico-politic a fost unul dramatic. În 1691, domnitorul moldovean Constantin Cantemir a ordonat uciderea lui Miron Costin, cărturar proteic, una din cele mai luminate minți ale epocii, pentru vina de a fi uneltit contra voievodului împreună cu fratele său, Velicico. Amândoi au sfârșit prin moarte violentă. Cartea fiului încearcă să justifice fapta tatălui. Dragostea filială este de înțeles până la un punct. Din nefericire, decizia domnitorului a fost un act impulsiv, nu suficient cugetat, care a dus la o pierdere ireparabilă. Culpabilii nu s-au putut apăra în fața divanului domnesc (pe atunci nu funcționa prezumția de nevinovăție) și au fost executați unde au fost prinși. Desigur, nu putem opera retroactiv cu criteriile juridice de astăzi. Un gest socotit act de înaltă trădare s-a încheiat cu pedeapsa capitală. Cortina a căzut. Dimitrie Cantemir își admiră și își apără tatăl, scriind o carte apologetică, din perspectivă subiectivă. În epocă se vorbea despre Constantin Cantemir că ar fi fost în tinerețe herghelegiu și nimic mai mult, iar Ioan Neculce ține să precizeze că era om „de gios“, adică om simplu. Cartea ar fi fost scrisă din rațiuni explicative pentru două centre politice și culturale importante – Berlin și Moscova – și poate pentru posteritate. Peste toate reverberează ecoul ironic al stihurilor rostite, spune legenda, de regele polonez Ioan Sobieski, aflat într-o incursiune în Moldova, la fuga intempestivă a domnului moldovean: „Constandine,/Constandine,/Tu fugi bine,/Nu ai casă,/Nice masă,/Nice dragă giupâneasă!“

Lector univ. dr. Loredana Cuzmici, de la aceeași universitate, a rostit un discurs având ca titlu o parafrază la faimosul op cantemirian Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul – Divanul sau gâlceava clasicilor cu modernii. Având un stagiu semnificativ ca profesoară în învățământul preuniversitar, vorbitoarea a optat pentru aurea mediocritas, aurita cale de mijloc. Spiritele radicale din educație proclamă apodictic: „Aruncați la gunoi metodele clasice!“ Corelativ, ar trebui neapărat să proclamăm drept infailibile metodele moderne. Nicio extremă nu este calea adevărată. Înlocuirea vechiului cu noul este, de fapt, o falsă problemă. Totul trebuie relativizat, fiindcă a absolutiza o soluție sau alta reprezintă o greșeală de neiertat. Nu întâmplător, Socrate a decretat aforistic: „Știu că nu știu nimic!“ Am depășit paradigma anacronică a ecuației profesor-elev, în care primul transmite cunoștințe, iar cel de-al doilea le preia docil. În realitate, în relația magistru-discipol, amândoi învață unul de la celălalt, într-o comuniune biunivocă. Istoria învățământului național exprimă strălucit ideea de continuitate fără fracturi, fără sincope. Să ne gândim la familiile de spirite din cultura română. Una dintre ele este aceea a enciclopediștilor, deschisă strălucit de Dimitrie Cantemir și Constantin Cantacuzino Stolnicul și continuată de Bogdan Petriceicu Hasdeu, Al.I. Odobescu, Nicolae Iorga, G. Călinescu, Mircea Eliade. Ori la marile familii boierești și domnitoare: Cantemireștii, Cantacuzinii, Bălenii, Văcăreștii ș.a. 20 de familii de acest fel au marcat istoria noastră premodernă și modernă și ele au lăsat urme durabile.

Elitele au fost întotdeauna importante și au decis adesea direcțiile sociale și culturale ale națiunii. Astăzi, în spațiul educației se vorbește mult despre olimpici, performanțe și valori. Dar de ce selectăm valorile numai din sfera intelectuală? Un vatman de tramvai care își face datoriaâ nu reprezintă o valoare? La nivelul concret al actului de educație, cât reprezintă olimpicii? Maximum 5 la sută din efectivele școlare. Dar masa de elevi? Trebuie validați și elevii de mijloc, nu doar vârfurile performante. Atât în școala de ieri, cât și în școala de astăzi, este important modelul, reperul etalon. Așa cum se spune îndeobște, elevul contemporan se află la un click distanță de informație. Dar purtătorul de valori autentice poate fi profesorul ori o mare personalitate a științei sau a culturii. Este esențial ca elevii să judece și să aleagă cu propria lor minte. Nu avem nevoie de elevi uniformizați, depersonalizați, ci de entități autonome, capabile de creație și apte să ia decizii corecte.

Conf. univ. dr. Emanuela Ilie a avut un expozeu de factură eseistică deosebit de incitant, Lecturi, gusturi, metafore, în spiritul veacului nostru și pe gustul adolescenților cu vocație literară. Ideea centrală: foamea/apetitul pentru citit. Citez un fragment edificator: „Pe măsură ce actul lecturii a devenit un bun de largă circulație, metafora gastronomică a devenit un procedeu retoric obișnuit. Într-adevăr, nu există epocă sau curent de gândire în care ea să nu fie utilizată onest sau infatuat, reverențios ori, dimpotrivă, parodic, atașant sau neliniștitor. Cum am bucuria extraordinară să predau literatură postbelică, nu pot să nu selectez la rândul meu câteva referințe din literatura contemporană. La un braț al eșichierului emoțional, să înregistrez numeroasele mărturii despre actul lecturii în regimurile totalitare sau în spațiul concentraționar: în ambele, simpla posibilitate de a citi fie o carte, după caz, bună, adevărată, neinterzisă, deci liberă etc., fie o carte, pur și simplu, (v. Lena Constante: „Aș da orice pentru mirul unei cărți“) devine o nutriție spirituală.

Poate nimeni nu formulează în termeni mai potriviți această echivalare decât Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii: „Din prima zi, constat în toată celula o sete grozavă de poezie. Învățarea pe dinafară a poeziilor este cea mai plăcută și mai neostoită distracție a vieții de închisoare. Fericiți cei care știu poezii. Cine știe pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenție, ale lui sunt orele care trec pe nesimțite și-n demnitate, al său e holul hotelului Waldorf-Astoria și a sa e cafeneaua Flore. Ale lui înghețata și limonadele servite pe măsuțele braseriei Florian din Piața San Marco. Știa el, abatele Faria, ce face pregătindu-se pentru insula Monte Cristo prin învățarea pe de rost a tuturor cărților. Și nici nu bănuia Nicolai Semionovici Leskov ce bine a grăit povățuind: «Citește și încearcă să te alegi cu un folos. O să ai parte de o bună distracție în mormânt». Închisoarea fiind și ea un mormânt, sfatul se adeverește excelent: cui îi place să învețe poezii nu se va plictisi niciodată în pușcărie și nu va fi singur“.

La celălalt braț al eșichierului de care vorbeam, să amintesc seria de confesiuni în libertate ale prozatorilor nouăzeciști sau douămiiști, erijați și în cititori ficționali. Naratoarea din Exuviile Simonei Popescu, bunăoară, vorbește în capitolul Cuiburi de hârtie despre efectele temporare ale excesului/obezității livrești, dacă vreți: „Mâncasem cărți, asta făcusem, eram canibal de cărți, eram otrăvită, putrefiată… Corpul meu conținea, iremediabil, pentru totdeauna, ceva cu totul și cu totul străin de ființa mea. Mă canibalizasem. Înghițisem hălci de cărți, tocături de cărți. Eram parazitată“. Remediul pentru acest supradozaj e recunoscut aproape imediat: „A fost o spaimă atât de profundă, încât… mi-am adus aminte de mine. Și-am abandonat tot, am ieșit la lumină, amețită… Mi se făcuse dor, cumplit de dor de mine“. Nu e acesta chiar adevăratul sens al lecturii, acela de a te relega de tine?

Cum mă apropii de final (când veți degusta, de bună seamă, altfel de… felii ale vieții), mă limitez la citarea a doar câtorva aforisme care pun în relație cele două realități filologice vitale. Glumind puțin, să recunosc și riscul citării, printr-un alt citat marca… Winston Churchill: „Este un lucru bun pentru un om needucat să citească volume cu citate. Citatele, atunci când sunt gravate în memorie, îți dau gânduri bune. Ele, de asemenea, te fac doritor să citești mai mulți autori și să cauți mai multe cărți“! La modul ideal, desigur… Mai ales dacă dai peste o minunată colecție de înțelepciune, adunată timp de ani buni de un cititor dublat de un scriitor uriaș precum Tolstoi, care la 56 de ani s-a hotărât să își facă „un cerc al plăcerilor pentru mine însumi“ (cum nota în Jurnal), constând în citate înțelepte, dar, din fericire, după 17 ani s-a răzgândit și l-a făcut public. Cu un titlu care probează din nou (cum altfel?!), similaritatea funcțiilor despre care vorbeam: Un calendar al înțelepciunii: gânduri zilnice pentru a-ți hrăni sufletul…

Câteva citate ce pot fi considerate, firește, recomandări indirecte/ingrediente de bază, care să ne asigure parte din reușita unei existențe însoțite/reflectate și livresc: „Unele cărți trebuie să fie gustate, altele devorate, dar numai câteva trebuie să fie mestecate și digerate întru totul“. (Francis Bacon); „Cărțile mele sunt ca apa. Cărțile marilor genii sunt ca vinul. Din fericire, toată lumea bea apă“. (Mark Twain); „A citi fără a reflecta este ca și cum ai mânca fără a digera“. (Edmund Burke); „Nu prețuiesc o carte decât prin tulburarea, prin otrava pe care o toarnă în mine“. (Emil Cioran). Otrăvuri sau ambrozie?! Orice v-ați răspunde, tulburați-vă, hrăniți-vă și în continuare cu cărți!

Prof. Petru Asmarandei, directorul școlii, a conturat un bilanț al prestigioasei unități de învățământ. În anii ʹ80 era cea mai mare școală gimnazială din județ: 80 de clase cu efective de 40 de elevi fiecare, program în trei schimburi, durata unei ore de curs – 45 de minute, cu pauze de cinci minute. „Elevii iubeau școala, părinții erau aproape de școală, cadrele didactice aveau norma de 20-24 de ore, lucrau șase zile pe săptămână și găseau timp și pentru activități extrașcolare“. Iată câțiva profesori cu merite incontestabile în pregătirea elevilor olimpici ajunși la fazele naționale: Aurora Ștefan, Maria Mereuță, Constantin și Rodica Nițu, Valeria Barte, Luminița Florea, Daniela Ciulei, Elena Ungureanu, Oana Ursachi, Dorina Carp, Mihai Moșnianu, Miluță Moga. Absolvenții școlii și-au împlinit destinul ca profesori universitari, medici, polițiști, specialiști în IT, sportivi de performanță. Cuvintele lui Dimitrie Cantemir sunt actuale și astăzi: „Nu dascălul carele în toate zilele în școală învață, ci acela ce împodobește viața ucenicilor cu vrednicii și învățături, fericit și nume vestit este și a fi se cade“.

La sărbătoarea școlii au rostit alocuțiuni omagiale: ing. Vasile Pavăl, primarul municipiului Vaslui, prof. Nicolae Ionescu și prof. Daniela Lefter, din partea Inspectoratului Școlar Județean, prof. Valeriu Caragață, administratorul public al județului, Anca Popa Anușca, directoarea Școlii Gimnaziale Mihail Sadoveanu, Raluca Radu, fostă elevă a școlii, absolventă a Facultății de Etnologie din Universitatea București. A fost proiectat un film cu foști absolvenți ai școlii care au transmis mesajul lor de suflet din străinătate. Formațiile și soliștii vocali ai Școlii Dimitrie Cantemir au susținut un sensibil și vibrant spectacol artistic. A fost editat nr. 5/2019 al revistei Orizonturi cantemiriene, aflat pe masa oaspeților la însuflețita sărbătoare.