Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, unul dintre cei mai îndrăgiţi sfinţi militari

 
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este unul dintre cei mai îndrăgiţi sfinţi ai Bisericii, atât din Răsărit, cât şi din Apus, reprezentând un simbol al curajului şi jertfei pentru Hristos.
În contextul istoric al răspândirii creştinis­mului în imperiul roman, există numeroase dovezi istorice legate de viaţa Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Din aceste mărturii istorice rezultă că Sfântul Gheorghe a trăit la sfârşitul secolului al III‑lea şi a fost martirizat pentru credinţa în Hristos la începutul secolului al IV‑lea
în timpul persecuţiei împăratului roman Diocleţian (284‑305).
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s‑a născut în Capadocia (Asia Mică), din părinţi creştini. Mama sa l‑a educat potrivit învăţăturii şi moralei creştine, iar tatăl i‑a transmis pasiunea pentru arme. Astfel, la maturitate a îmbrăţişat cariera militară şi a ajuns conducător de oaste în garda imperială, fiind vestit pentru vitejia sa. Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a contestat măsurile luate împotriva creştinilor de către împăratul Diocleţian. Sfântul Mare Mucenic Gheorghe i‑a mărturisit împăratului Diocleţian că este creştin şi nu va renunţa niciodată la credinţa în Hristos. A fost întemniţat, supus la chinuri cumplite (loviri cu sulița, lespezi de piatră așezate pe piept, tras pe roată, îngropat în var, încălțat cu papuci de cuie, otrăvit, bătut cu vâna de bou) şi apoi decapitat în ziua de 23 aprilie 303. Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este pentru noi creştinii un simbol şi un model de trăire creştină şi de biruinţă împotriva păcatului şi a greutăţilor vieţii.
Întrucât istoria vieţii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe este foarte puţin cunoscută, de‑a lungul timpului, au apărut multe legende care îl au ca erou, învăluindu‑i persoana în mister şi asociindu‑i numele cu credinţa puternică în Dumnezeu.
Astfel, în credinţa populară, persoana Sfântului Gheorghe este puternic asociată cu cea a cavalerului care omoară cu suliţa un balaur. Această credinţă are la bază o legendă din secolul al XII‑lea, în care se povesteşte cum un imens şi feroce balaur a apărut lângă oraşul Selena, din Lybia. Locuitorii trebuiau să‑i ofere zilnic oi pentru a‑i potoli foamea, iar când nu au mai avut oi, balaurul a cerut‑o pe fata împăratului. În acel moment, a apărut un creştin viteaz care s‑a oferit să înfrunte balaurul. După ce a străpuns balaurul cu suliţa, tânărul a dus‑o pe prinţesă la palatul împăratului, care i‑a oferit mâna ei şi jumătate din împărăţie. Viteazul a refuzat spunând că mai are multe alte lucruri de îndeplinit în lupta sa pentru apărarea Bisericii şi ajutorul săracilor şi nedreptăţilor; apoi le‑a spus că numele lui este Gheorghe şi a plecat.
Această reprezentare ca tânăr cavaler atacând un dragon pentru a salva o tânără este, de fapt, un simbol al biruinţei asupra puterii întunericului. Adesea este invocat ca simbol al neatârnării de puterile malefice şi ca un vestit distrugător de idoli. De fapt, în jurul acestor virtuţi îşi desfăşoară Sfântul Gheorghe viaţa sa, iar dragostea faţă de Dumnezeu este mobilul faptelor sale deosebite.
Numeroase biserici din România poartă ca hram numele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care este, de asemenea, ocrotitorul şi Forțelor Terestre ale Armatei Române, precum şi al mai multor țări, regiuni şi oraşe din întreaga lume.
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a căpătat o popularitate deosebită în Anglia după ce, în secolul al VIII‑lea, „Faptele“ sale au fost traduse în anglo‑saxonă, astfel devenind protectorul armatei. O importanţă mai mare i‑a fost acordată în timpul cruciadelor, existând chiar relatări că Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ar fi asistat la lupta de la Antioh din 1098. Însemnele Sfântului Gheorghe au fost introduse de Richard Inima de Leu, iar crucea Sfântului Gheorghe (roşie pe fond alb) a apărut pentru prima dată pe steagul corabiei „Lyme Regis“ în anul 1284. Facem precizarea că însuşi steagul actual al Angliei are la origine crucea Sfântului Gheorghe.
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este, aşa cum reiese din reprezentarea sa iconografică, unul dintre cei mai cunoscuţi sfinţi militari ai Bisericii noastre (Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, Sfântul Teodor Tiron, Sfântul Mercurie, Sfântul Procopie, Sfântul Teodor Stratilat etc). În primele veacuri creştine, există pasaje clare care exprimă rezervele Sfinţilor Părinţi faţă de armată (cf. Helene Ahrweiller, în „Ideologia imperiului bizantin“). Soluţia, înainte de împăratul Constantin cel Mare, era că aceia care făceau parte din unităţile militare ale vremii să rămână mai departe, iar cei care nu fuseseră încă înrolaţi să nu se înregimenteze în armată. Pentru soldaţii creştini din armatele păgâne, punctul de referinţă era recomandarea Sf. Ioan Botezătorul, care le spunea ostaşilor următoarele: „Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept şi să fiţi mulțumiţi cu solda voastră“ (Luca 3, 11‑14).
În Biserica noastră, sfinţii militari, în general, au fost luaţi ca paveze în lupta pentru apărarea credinţei şi a neamului nostru, mulţi dintre ei fiind aleşi ocrotitori ai bisericilor construite de domnitorii români care s‑au confruntat cu pericolul invaziei otomane. Cu împăratul Constantin cel Mare, atitudinea creştinilor faţă de război se schimbă radical. Armata se încreştinează masiv şi se caută argumente pentru apărarea unui stat creştin. Cercetând atitudinea creştinilor faţă de participarea la război, în general, constatăm că Sfântul Vasile cel Mare, în canoanele sale, opreşte doi ani de la împărtăşit pe cei care au omorât în războaie. Jean/John Meyendorff, în „Teologia Bizantină“, notează faptul că un patriarh a refuzat să canonizeze soldaţii morţi în lupta cu turcii.
În sec. XI‑XII, la creştini se naşte ideea de război sfânt. Din cauza prejudecăţilor vremii, dar şi a dorinţei de supremaţie, confruntările militare şi culturale dintre creştini şi musulmani au ajuns să îmbrace în haina lui Dumnezeu/Allah (cf. Jean Flori, în „Război sfânt, jihad, cruciadă. Violenţă şi religie în creştinism şi islam“). În Evul Mediu, atât în spaţiul răsăritean, cât şi în cel apusean, era răspândită ideea potrivit căreia catastrofele abătute asupra unor ţări – în special înfrângerea armatelor creştine într‑un război sfânt – reprezentau efectul păcatelor condu­cătorului sau al ostaşilor. Pierderea unui război sfânt se justifica prin faptul că cel care conducea oştile nu se mai afla în graţiile lui Dumnezeu.
O veche zicală creştină spune că „Sămânţa Bisericii o reprezintă sângele martirilor“, martiri care s‑au condus după următorul principiu biblic: „Cine rabdă până la sfârşit, acela se va mântui“ (Mc. 13,13). Chiar şi în perioada persecuţiilor, Biserica a învăţat că nu se cuvine să ne răzbunăm singuri, ci să lăsăm mânia lui Dumnezeu să se manifeste cu dreptate în judecata sa, după cum învaţă Sf. Ap. Pavel: ,,Răzbunarea este a Mea. Eu voi răsplăti“, spune Domnul (Rom. 12,18‑21). În acest sens, martirii creştini s‑au arătat împlinitori ai cuvântului Mântuitorul nostru Hristos care ne învaţă „Să nu ne împotrivim celui ce vă face rău, ci oricui ne loveşte peste obrazul drept, să întoarcem şi pe celălalt“ (Mt. 5,39).
Necesitatea apărării dreptei credinţe a Bisericii noastre a condus la apariţia ştiinţei teologice denumită Apologetica, ce avea ca scop prezentarea, explicarea şi justificarea învăţăturii creştine, respectiv la apariţia apologeţilor creştini. Martirologiile şi Apologetica sunt forme de rezistenţă creştină în faţa răului.
În mod paradoxal, Dumnezeu opreşte uci­derea, dar osândeşte, în egală măsură, şi sminteala: „Nu se poate să nu vină prilejuri de păcat, dar vai de acela prin care vin ele! Mai de folos i‑ar fi dacă cineva i‑ar pune de gât o piatră de moară şi l‑ar prăbuşi în mare –asemenea porcilor din Evanghelia ce s‑a citit astăzi –, decât să smintească pe unul din aceştia mici“. (Luca 17, 1‑2).
În „Pateric“, se spune ca Avva Pimen ar fi făcut următoarea afirmaţie: „Să nu ne mâniem dacă cineva încearcă să ne despartă de braţul nostru sau de ochiul nostru, dar dacă încearcă să ne despartă de Dumnezeu, atunci să ne mâniem foarte tare“ (Pateric, Cuvântul 118, pag. 190). Dar să luăm aminte totuşi că Mântuitorul Hristos spune evreilor care voiau să omoare pe femeia prinsă în adulter că doar „cine este fără de păcat să arunce primul piatra!“ (Ioan 8,7).
Oricum ar fi priviţi sfinţii militari, cert este că misterul care învăluie pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe se pare că nu va dispărea, iar curajul şi cauza lui nobilă vor genera în continuare admiraţie şi respect.
Pr. Bogdan‑Aurel TELEANU