Socialize

Facebook
Home » Univers editorial » Noutati editoriale » Şcoli care învaţă: să chestionăm lucrurile care „se fac aşa dintotdeauna“

Şcoli care învaţă: să chestionăm lucrurile care „se fac aşa dintotdeauna“

 Rămasă la nivelul „erei industriale“, al predării mecanizate şi al evaluărilor şablonarde, şcoala are nevoie de o schimbare organizaţională profundă, pentru a se adapta la epoca informaţiei şi globalizării. Schimbarea de paradigmă presupune trecerea de la gândirea liniar-ierarhică la cea sistemică – iată crezul lui Peter Senge, coordonatorul incitantei cărţi Şcoli care învaţă.

Peter Senge conferenţiază la Massachusetts Institute of Technology şi, dincolo de contribuţiile sale notorii în domeniul managementului organizaţional (A cincea disciplină: arta şi practica organizaţiilor care învaţă, trad. rom.: Business Tech, Bucureşti, 2012), el s-a implicat în ultimii ani mai cu seamă în proiecte intersectoriale legate de sistemele globale de alimentaţie, de economiile regenerative, dar şi de leadership-ul
educaţional şi viitorul educaţiei. Tradus la finele anului trecut la Editura Trei, volumul coordonat de Peter Senge Şcoli care învaţă. A cincea disciplină aplicată în educaţie strânge o serie de contribuţii ale unor personalităţi din zona educaţională nord-americană, care pleacă de la premisa că şcolile nu sunt „fabrici“ de absolvenţi, ci sisteme vii, menite să formeze cetăţenii creativi şi responsabili ai zilei de mâine.

Apărut în colecţia „Educaţie şi formare“ a Editurii Trei, volu­mul Şcoli care învaţă aplică gândirea sistemică la toate nivelurile educaţionale: de la sala de clasă până la deciziile curriculare ale inspectoratului, de la şedinţele la nivel de şcoală până la proiectele ce implică şcoli, firme şi universităţi locale/regionale. Totul cu o serie de ilustrări relevante, dar şi cu repere clare pentru structurarea eficientă a unor „comunităţi de învăţare“.

Inspiraţi de poveştile „sistemice“ din prezenta carte, ne putem gândi, de exemplu, cum am putea reconfigura curricula şi unităţile de învăţare, pentru a face realmente loc mult invocatei interdisciplinarităţi. Să ne gândim în ce fel o serie de lecţii de liceu despre Răscoala lui Rebreanu ar putea fi predate, pe rând, de profesorul de limbă română, dar şi de profesorii de istorie şi de sociologie. Totul, punând la lucru conceptele specifice abordării sistemice (bucle cauzale, „stocuri şi fluxuri“, arhetipul icebergului etc.), aşa încât să putem descrie factorii complecşi care au dus la răscoala ţărănească din 1907. Profesorii interesaţi de aplicarea gândirii sistemice la clasă vor profita din plin de ilustrările din Şcoli care învaţă – a se vedea, de pildă, graficul cu intrările şi ieşirile vizitatorilor de la grădina zoo (lecţie pentru clasa a III-a) sau modelarea concretă a unei epidemii de gripă la o lecţie de clasa a VIII-a (v. cap. 8).

Însă partea cea mai importantă a cărţii priveşte aplicarea paradigmei sistemice în zona organizaţională – fie că vorbim despre şcoală, inspectorat sau administraţie locală. O „şcoală care învaţă“ este, în primul rând, o comunitate care reuşeşte să-i motiveze pe toţi cei implicaţi să construiască şi să urmeze cu perseverenţă o „viziune împărtăşită“. O viziune care va trebui desigur revizuită din timp în timp: „Convocaţi o sesiune amplă de reflecţie, cu 80 până la 200 de participanţi, la sfârşitul fiecărui an şcolar. Scopul: a regândi şi a clarifica viziunea pentru şcoală, a asculta rapoartele asupra demersurilor-pilot din anul acesta, a adăuga noi obiective şi a scoate la suprafaţă noile probleme. Întâlnirea va fi împărţită într-o şedinţă asupra realităţii curente (Ce se întâmplă în acest moment cu sistemul şcolar?), o şedinţă asupra viziunii (Ce ne dorim să creăm aici?) şi o sesiune asupra priorităţilor strategice (Spre ce anume alegem să ne concentrăm atenţia?)“ (p. 367).

Cartea este, după cum se vede, susţinută de numeroase sfaturi practice, punând la dispoziţie multiple căi de a organiza astfel de şedinţe axate pe o viziune comună şi pe găsirea de soluţii eficiente pentru problemele sistemice. Dintre aceste instrumente, amintim: grupurile de reflecţie, echilibrarea pledoariei cu informarea, învăţarea în echipă bazată pe hărţi conceptuale, chestionarea propriilor prejudecăţi sau „modele mentale“ (să ne amintim doar de recenta observaţie a actualului ministru al Educaţiei, după care „sunt oameni care din naştere nu pot lua un bacalaureat“) etc.

În fond, cartea ne convinge nu doar de utilitatea regândirii sistemice a procesului educaţional, dar şi de faptul că fiecare coparticipant la acest proces – de la inspectori, profesori, primari şi directori de companii locale, la elevi, părinţi şi bucătarul de la cantina şcolară – trebuie să chestioneze permanent deciziile de rutină („Aşa se face la noi“) şi asumpţiile greşite („Şcolile au arătat aşa dintotdeauna“), pentru a vedea ce fel de „pârghii“ pot fi acţionate în vederea îmbunătăţirii sistemului educaţional şi a ieşirii din resemnare şi pasivitate (v. p. 353).

Miza cărţii este, aşadar, nu doar educaţional-organizaţională, ci şi una etică, de asumare a responsabilităţii personale pentru ce se întâmplă în şcoală, fapt vădit în exemplul pe care îl oferim în loc de concluzie. O profesoară de engleză, nou-sosită într-un liceu multirasial, observă că cei mai buni dascăli de engleză predau doar la clasele de elită (cu elevi majoritar albi). Ea convinge direcţiunea şi majoritatea colegilor să repartizeze şi profesorilor cu experienţă o parte din clasele mediocre (unde majoritari erau afro-americanii), pentru a ieşi din buclele avantajării celor deja buni şi dezavantajării elevilor şi aşa rămaşi în urmă. „Câţiva colegi – povesteşte ea – se plâng de faptul că noua structură nu este corectă pentru profesorii mai experimentaţi, care şi-au câştigat dreptul de a preda elevilor cu cel mai ridicat nivel de competenţe. Dar noi mergem dincolo de această preocupare; cel mai important aspect pentru noi este că nu mai ignorăm inechităţile pe care le-am creat“ (p. 356).

Ruxandra VIŞAN,
conf. univ. dr., Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea din Bucureşti