Şcoala între două baluri

0

Dintr-un punct de vedere, cel al ritualurilor de trecere, al sărbătorilor care marchează începutul şi sfârşitul unei anumite perioade de viaţă, intrarea în şcoală este sărbătorită prin balul bobocilor, iar la terminarea celor patru ani de liceu prin balul de absolvire.
Cele două evenimente sunt bune prilejuri pentru ca mulţi dintre elevi şi mare parte a profesorilor lor să participe la un alt tip de activitate decât cele curente, una festivă de astă dată.
Un liceu de orice calibru ar fi – mai mare sau mai mic, mai de vază sau mai obscur – organizează cele două baluri. Elevii, performanţi la învăţătură sau mai modeşti, olimpici ori corigenţi, sunt, de principiu, interesaţi de evenimente de acest fel. Ele fac cumva trecea către viaţă şi stârnesc o atractivitate specială. Despre fiecare se vorbeşte mult şi înainte, şi după evenimentul propriu-zis. Nu toţi elevii participă însă în mod efectiv. Aşa cum se întâmplă şi atunci când sunt organizate excursii şcolare. Din diferite motive, unii elevi nu merg în excursie oricât de interesantă ar fi oferta obiectivelor turistice inclusă în traseu. O cauză, din păcate mereu prezentă, este aceea a lipsei banilor. Sunt familii care nu vor, nu pot sau au motive strict legate de convingeri de un tip aparte, familii care nu agreează nici excursiile, nici orice alt fel de activitate organizată în afara şcolii, la care să participe şi copiii lor. Ca atare, nu le dau voie sau nu le dau bani pentru a achita costurile aferente. Aşa se face că o excursie sau un bal devin ţinte de neatins pentru unii dintre elevi. Oare ce o gândi un elev de clasa a IX-a care nu participă la balul bobocilor?
Balurile organizate pentru a sărbători intrarea în viaţa de liceu şi, respectiv, terminarea liceului ridică multe probleme pentru participanţi. De la aspecte de ordin administrativ la vestimentaţie, de la ora la care începe petrecerea la cea la care se va termina, de la cine răspunde şi pentru ce, care sunt normele de comportament, ce convenţii suplimentare vor fi respectate şi aşa mai departe. Oare este obligat profesorul diriginte să participe? Dacă acesta nu este disponibil, cine are grijă de elevii clasei lui? La bal merg doar profesorii tineri sau şi cei mai în vârstă? Poţi să te consideri un profesor cu o bună popularitate şi totuşi să nu te implici în astfel de activităţi publice?
Însă orice am zice, în fiecare an şcolar, în primele luni de cursuri, balul bobocilor este aşteptat cu nerăbdare, la fel cum la sfârşitul anului şcolar parcă nici nu se poate considera încheiată activitatea dacă nu este marcată de balul de absolvire. Evenimentele fac parte din lumea şcolii şi ne aşteptăm ca ele să fie o obişnuinţă căreia e firesc să i se dea curs şi în viitor. Ce ar putea curma şirul unor astfel de ritualuri astfel încât acestea să nu mai aibă loc? Ba, dimpotrivă, pentru că sunt aşa de apreciate, chiar mă aştept ca în Statutul elevului, într-o variantă îmbunătăţită, să fie consemnat clar dreptul elevilor de a participa la baluri şi alte petreceri similare.
Aşa cum ştim, în fiecare an când au loc petrecerile elevilor, o parte a presei caută până găseşte un moment mai deosebit, un comportament nepotrivit, din care să facă o ştire, să îi dea semnificaţie de impact, ca unui adevărat fapt de presă. Refrenul cunoscut este acela că, în realitate, şcoala nu îşi face cum ar trebui datoria, din moment ce în astfel de ocazii festive ies la iveală aspecte care nu au de-a face cu bunul-simţ, educaţia elevată etc. Cine se aşteaptă ca la o petrecere unii dintre participanţi să întreacă într-un fel măsura lucrurilor? Dar ce legătură se poate presupune că există între şcoală şi petrecere? Prezentând unele derapaje comportamentale ale unor elevi la un eveniment la care se presupune că au participat şi profesori, sugestia care pare că se transmite este aceea că şcoala şi petrecerea sunt două registre distincte ale vieţii şi că a considera că pot face parte dintr-un întreg este o gravă eroare. Dacă ceea ce se întâmplă are loc în limitele decenţei, atunci evenimentul trece neobservat. Dacă apare ceva nepotrivit, atunci opinia publică se arată brusc contrariată, dezamăgită. Adolescenţii sunt imediat readuşi la statutul lor de elevi, cărora li se reproşează modul în care s-au purtat. Bineînţeles li se aminteşte şi ce vârstă au, deci limitele la care societatea se aşteaptă să rămână în ceea ce fac. Mai mult, intenţia unui scandal de presă, oricât de voalat ar fi, plasează şcoala într-un unghi de adversitate cu ideea de petrecere. Contextul se schimbă, de la sobrietate la relaxare, de la activităţi cu un conţinut explicit educativ la unele care se bazează pe relaţionare şi bună dispoziţie. Atunci când sunt plasaţi în alt cadru de viaţă, unii oameni se adaptează repede, alţii însă par mereu inadecvaţi. Iar alţii se simt atât de bine încât par că se află în mediul lor favorit. De unde la orele de la clasă par stingheri, aşteptând crispaţi să se termine timpul de studiu, pentru a evada spre altceva, la petrecere devin prietenoşi, mereu deschişi spre voia bună. În schimb, alţii, probabil din categoria tocilarilor, care sunt mai mereu mulţumiţi la şcoală, atunci când participarea lor la oră este apreciată, par că la petrecere nu-şi găsesc locul, nu ştiu ce să facă, iar atunci când, în sfârşit, mai fac şi ei câte ceva, trezesc amuzamentul colegilor. Evenimentele de tipul balurilor aduc în mod sigur subiecte de reflecţie în rândul participanţilor. Se pot chiar desprinde unele învăţăminte pentru mai târziu. Sunt ocazii reale de a testa inteligenţa emoţională.
Desigur, unităţile de învăţământ nu funcţionează într-un mediu steril, rupt de lume cu toate ale ei. În principiu, formarea abilităţilor pentru viaţă ar putea însemna şi cele ale comportamentului decent în contexte festive.
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN
Colegiul Naţional Spiru Haret – Bucureşti