Socialize

Facebook
Home » Invatamant » Gimnaziu » Şcoala – esenţă a lumii rurale

Şcoala – esenţă a lumii rurale

Nicicând, în vreme de pace, universul rural n-a respirat mai haotic ca în aceşti ani de adolescenţă ai secolului XXI. Din nevoia firească de supravieţuire întru mai bine, segmente întregi din comunităţile temeinic aşezate până mai ieri trăiesc povara exodului spre oraşele dezvoltate ale patriei sau spre ţările dinspre Atlantic, în vreme ce spiritul Poienii lui Iocan e o poveste demult consumată. 

Când oamenii satului au optat pentru mediul urban, n-au fost contaminaţi de mirajul oraşului, precum odinioară fii lui Ilie Moromete, ci au făcut-o din raţiuni pragmatice în faţa cărora, personal, m-am recunoscut învinsă. ,,Cum să mai rămân în satul meu, când şcoala pentru copiii mei tocmai s-a desfiinţat?!“ a fost, în esenţă, întrebarea care mi se adresa, atunci când căutam argumente prin care să-i determin pe unii dintre cunoscuţi să nu-şi părăsească locurile de baştină. Renunţau la traiul stabil şi relativ decent, pe care din greu şi-l rostuiseră, doar pentru că fiinţarea şcolii încetase.

A căuta în trecut întru identificarea cauzelor declinului şcolii rurale ar fi un demers pe cât de stupid pe atât de steril. Renunţ, aşadar, la perspectiva istorică, precizând doar că, după o relativă migraţie dinspre urban spre rural, în urma evenimentelor din decembrie ’89, în ultimul deceniu sensul drumului s-a inversat dramatic, evident şi datorită deschiderii spre Occident. Pentru cei care nu cred în simbioza sat-veşnicie, după optica poetului-filosof Lucian Blaga, nu e nicio problemă faptul că sătenii golesc de conţinut lumea rurală prin plecarea lor, cel mai adesea în Vestul Europei. Pentru cei care încă mai ţin la specificul naţional e însă limpede că, doar prin păstrarea spiritului rural, ,,tot ce-i românesc nu piere“ –  adevăr pe care mai putem să-l zăvorâm în lăuntrul fiinţei…

Ieşind din perimetrul metaforei în spaţiul şcolii rurale, pe an ce trece mai subţiate, din cauza scăderii numărului de copii, am putea identifica modalitatea prin care, aici, putem opri declinul instituţiei de educaţie şi cultură şi, prin aceasta, am putea încetini măcar procesul de dezintegrare a universului rural românesc. Cum? O primă măsură ar fi eliminarea fixării unui număr minim de elevi pentru păstrarea unei clase (în prezent o clasă poate să fie de sine stătătoare doar dacă are doisprezece elevi). Altfel spus, adoptând modelul de educaţie finlandez, să nu mai condiţionăm existenţa claselor de elevi de un număr anume de elevi, ci de însăşi prezenţa elevului/elevilor la clasa respectivă. Măsura ar putea fi privită ironic dacă ne raportăm doar la povara financiară pe care statul ar fi nevoit să o suporte, însă astfel s-ar ignora beneficiile generate. Valoarea actului didactic ar spori necondiţionat, câtă vreme cadrul didactic ar ieşi de sub presiunea punctajelor pe care trebuie să le obţină la fişele de restrângere de activitate, punctaje care, pentru a fi realizate, minează profund procesul instructiv-educativ în care dascălul este zilnic implicat şi care, fără îndoială, este misiunea sa fundamentală. Îşi închipuie cineva că, atunci când ştii că îţi intră catedra la restrângere anul viitor, te mai interesează şi altceva decât fabricarea unui dosar cât mai generos, care să-ţi permită rămânerea în sistemul de educaţie?! Ce cadru didactic îşi va face datoria la catedră cu profesionalism, neglijând astfel faimosul dosar pe care-l va înmâna comisiei? Celui care are îndoieli şi crede că bat câmpii, îi recomand să studieze fişa menţionată, ori să fie parte a unei comisii de mobilitate la o restrângere de activitate.

Pe de altă parte, un astfel de demers asumat de decidenţi la nivel naţional ar limita simţitor cheltuielile de achiziţie şi mentenanţă a microbuzelor şcolare, întrucât doar elevii de liceu s-ar încadra în noul context. Ca să nu mai vorbim de plusul de securitate pe care-l conferă elevului deplasarea la şcoala din comunitatea din care face parte.

Dacă nu ne vom concentra pe realitatea invocată şi ne vom mărgini să discutăm doar despre salarii şi mici beneficii iluzorii, nu numai că în următorii ani vom pierde majoritatea şcolilor din mediul rural, dar, odată cu această suprimare, vom da lovitura de graţie satului, care, din nefericire, se va mai putea refugia doar într-o literatură puţin atractivă…

Prof. Alina COJOCARU,
Botoşani