Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Şcoala de azi: Autoritate şi divertisment

Şcoala de azi: Autoritate şi divertisment

Titlul însemnărilor de azi pare a nu mai avea nicio legătură cu reacţia autorului acestei rubrici privind  modul în care s‑a desfăşurat în multe şcoli începutul de an şcolar; lipsit poate mai mult ca niciodată de „ritualurile“ şi autoritatea necesară. În fapt, lucrurile au descurs, cu excepţiile de rigoare – învăţământul privat fiind, în acest context, una dintre excepţiile notabile –, fie sub semnul unei festivităţi derizorii prin absenţa mesajelor, fie sub semnul lipsei de interes a participanţilor, sau atent marcate de grija organizatorilor de a nu „tulbura“ începutul şcolii cu cine ştie ce mesaj de autoritate. În fine, a mai fost şi faptul că în destul cazuri mesajele de „autoritate“ au fost substituite cu altele, primite la fel de neinteresant, politice sau religioase etc.

Poate părea exagerată insistenţa asupra acestei teme. Dar opinia unui intelectual de ţinută, pe care am înregistrat‑o cu nu prea mult timp în urmă, vine precum o mănuşă într‑o temă/discuţie ale cărei resorturi profunde par a ne scăpa, în împrejurarea în care tot mai multe adevăruri de fond par a ne „scăpa“ în activitatea de educaţie. Dar iată citatul, adevărul în sine al citatului fiind mai plin de semnificaţie decât orice nume sonor. Voi spune doar că autorul acestei reflecţii reprezintă în cultura noastră o direcţie oarecum conservatoare a opiniilor, nu doar politice, ci mai ales  morale: „Severitatea din trecut  (rigoarea, ritualurile rigorii, disciplina), spune autorul, era legată de autoritate, pe de o parte, şi de seriozitate, pe de alta. Azi (…), seriozitatea a fost înlocuită cu divertismentul. Mai bine spus, cu cultul distracţiei. Toţi pedagogii de azi caută formule prin care copilului sau tânărului să‑i fie livrată educaţia sub formă de distracţie. Ideea e să‑i momeşti pe tineri la învăţătură lăsându‑le impresia că, de fapt, se distrează“ (subl. ns.). Şi mai departe, cu cuvintele aceluiaşi autor: „Pedagogia modernă e o formă de înşelăciune: ea îl minte pe elev că n‑are nimic altceva de făcut decât să se distreze pe mâna ei. Cât despre autoritate, azi toţi o ridiculizează ca fiind una dintre ideile acelea îmbătrânite şi reacţionare ale trecutului (subl. ns).  Astfel, se ignoră faptul elementar şi evident că orice om demn, întreg, inteligent şi capabil are în mod natural autoritate. Şi că anumite funcţii sociale trebuie să se bazeze pe autoritate. Cuvântul însuşi «autoritate», venit din latinescul «auctoritas», e pilduitor, pentru că «auctoritas» provine din cuvântul «auctor», care îl desemnează pe cel care aduce creştere, cel care face să sporească ceva: «auctor» este cel de la care porneşte o lucrare – de aici vine şi cuvântul nostru «autor», cu sensul de creator, făptuitor“.

Observaţiile de mai sus mi se par esenţiale, fiindcă ele reuşesc să surprindă sintetic schimbarea, pe care şcoala, societatea în ansamblu au suportat‑o. Iar schimbarea a presupus trecerea de la „homo faber“ de la cel a cărui menire era până mai ieri aceea de a construi, de a pune temelii, de a edifica la un om pentru care cel mai important lucru este entertainmentul, distracţia adică. Nu întâmplător unul din sloganurile cu mare priză la public, repetat în delir de televiziunile de distracţii  a fost multă vreme „Distrează‑te cât cuprinde!“. Iar o bună parte din emisiuni, cu raitingul cel mai mare, se adresează firesc milioanelor de oameni pentru care „a se distra“ reprezintă  performanţa cea mai înaltă a existenţei lor.

Ce legătură au toate aceste observaţii cu deschiderea anului şcolar şi, într‑un sens mai general, cu şcoala? Ei bine, ele au o evidentă legătură, atâta vreme cât seriozitatea trebuie să fie o  latură a unui viitor cetăţean a cărui primă datorie este respectarea regulilor şi generarea efortului de a creşte calitatea vieţii comunităţilor din care va face/face parte calitatea vieţii în general. Fiindcă, în fond, cea mai importantă datorie a şcolii – nu e nicio noutate aici! – este aceea de a genera cetăţeni educaţi. Iar respectarea ideii de autoritate face parte din profilul cetăţeanului educat.

Să fim bine înţeleşi: n‑am pledat în însemnările noastre mai vechi şi nu pledez nici acum pentru respectarea regulilor ca parte din conturarea unei societăţi înţepenite în cutume care se dovedesc în practica socială ca fiind nefolositoare, inutile, absurde. Ştiu foarte bine că regulile se pot schimba firesc cu vremea, doar că atâta vreme cât ele există, bune, proaste, imperfecte, ele trebuie respectate şi luptat pentru respectarea lor, aşa cum trebuie luptat şi pentru modificarea lor dacă ele se dovedesc în timp inutile. Acesta trebuie să fie fondul comportamental al unui ins sau al unei instituţii care cultivă seriozitatea, discernământul social, cultural, politic. Dar când regulile se disipează şi sunt încălcate cu nonşalanţă, fără a avea măcar un motiv clar, evident, care să explice încălcarea lor, atunci asistăm la un spectacol a cărui consecinţă ţine de o anume evidenţă, cultivându‑se ceea ce democraţia a adus ca pe o adevărată modă: refuzul de a te încadra într‑un sistem, oricare ar fi el, libertatea de a face ce vrei, fiindcă dacă te vei încadra într‑un sistem, atunci vei resimţi sistemul ca fiind opresiv. Sau ideea că orice sistem este prin definiţie… opresiv. Dar a  refuza încadrarea în orice sistem, a refuza autoritatea ca formă de existenţă a societăţii nu e o formă de libertate, ci doar una de anomie sau de babilonie socială.

P.S. Inconştient sau nu, şcoala de azi are prea multe momente (între care  semnificative mi s‑au părut începutul şi sfârşitul de an şcolar), când, refuzându‑se acceptarea deplină a  autorităţii profesorului,  directorului, a multora sau a tuturor celor implicaţi într‑un  procesul educaţional, se ajunge la o situaţie şi la o concluzie extrem de neplăcute: cum că, în loc de educaţie (norme, reguli, discernământ, seriozitate),  şcoala pare a‑şi face un merit involuntar din a cultiva  antieducaţia, numită în fel şi chip: spontaneitate, lejeritate, distracţie, „creativitate“, egalitate, parteneriat ş.a.m.d.

Adrian COSTACHE