Recurs la pedagogie – Rolul paradigmelor în cunoașterea pedagogică

Paradigma, ca și concept epistemologic fundamental, constituie o modalitate de abordare a teoriei științifice, afirmată istoric, într-un anumit domeniu de referință. Este justificată: a) epistemologic prin faptul că angajează un mod exemplar de realizare a teoriei științifice; b) social, prin recunoașterea și aplicarea sa la nivelul comunității științifice.
Apariția paradigmelor confirmă faptul că știința respectivă a atins un (anumit) stadiu de maturitate epistemologică. Înfruntarea paradigmelor, în/între diferite epoci istorice, generează premise pentru realizarea progresului episte­mologic al cunoașterii științifice în domeniul de referință. Acest progres epistemologic, realizabil în urma tranziției de la o paradigmă la o altă paradigmă, implică o revoluție în știință, posibilă și necesară la diferite intervale de timp (Th. Kuhn).
În mod obiectiv, „revoluțiile în știință” au loc la intervale relativ mari de timp. În această perspectivă, conceptul de paradigmă are o semnificație epistemologică precisă, legiti­mată istoric în contextul în care noua viziune promovată este angajată la nivelul structurii de ansamblu a științei respective, nu doar asupra unor componente particulare supra­dimensionate premeditat sau izolate artificial. Este o restricție normativă elementară, în plan epistemologic, pe care peda­gogia însă nu o respectă. Avem în vedere tendința de extra­polare necondiționată a conceptului de paradigmă în zone care deviază semnificația acestuia spre arbitrar, aleatoriu sau chiar derizoriu. Exemplele pot fi preluate din toate direcțiile promovate sub genericul de „științe ale educației”. Evocăm doar formulele exersate în ultimul timp în: a) politica educației, care forțează ideologic soluțiile unor „paradigme” revolute (centrarea pe copil, lansată de Rousseau, în secolul XVIII) sau retorice, redundante (centrarea pe competențe); b) managementul clasei de elevi, care promovează metaforic „paradigmele spațiului școlar”, paradigma clasei drept­unghiu­lare, paradigma clasei pătrate, paradigma clasei circulare, etc.
Pe acest fond, rămâne o întrebare… de fond – care este stadiul pedagogiei din perspectiva paradigmelor identificabile istoric la nivel real sau doar imaginar?… Întrebarea este legitimă în cazul științelor socioumane, în general, care nu au reușit să-și fixeze matricea domeniului la nivel de „obiect epistemic”, identificat, construit, reconstruit într-o zonă exactă a cercetării, esențializată pe baza conceptelor fundamentale stabile epistemic, deschise social. Este motivul pentru care uneori/deseori aceste științe socioumane, care promovează cercetarea aplicată, experimentală, constatativă, înaintea sau în detrimentul cercetării fundamentale, istorice și hermeneutice, sunt plasate epistemologic în penumbra stadiului preparadigmatic. Este un stadiu din care nu se poate ieși dacă nu este asigurată reducerea, prin esențializare, a domeniului de cercetare la nivel de „obiect epistemic”. Realizarea sa implică și în cazul pedagogiei:
1) Fixarea conceptelor fundamentale – care definesc dimensiunile generale și profunde ale „obiectului epistemic” – și valorificarea lor socială ca axiome, perfectibile în timp, în raport de paradigmele afirmate istoric;
2) Promovarea unei metodologii de cercetare eficientă, în raport de specificul obiectului de cercetare (conștient psihologic și social, cu calitate simultană de „obiect și subiect epistemic”; extins, complex, profund, dinamic, în evoluție permanentă) care impune restructurarea relațiilor dintre: a) inflația investigațiilor empirice, experimentale, posibile doar în zona fenomenelor simple supuse determinismului cauzal (stimul-răspuns): b) inconsistența sau chiar absența analizelor-sintezelor istorice și hermeneutice necesare la nivelul realităților psihosociale determinate teleologic și axiologic;
3) Afirmarea epistemologică și juridică a unei normativități proprii obiectului epistemic și metodologiei de cercetare specifice (educației, instruirii, proiectării educației și instru­irii) ca soluție strategică necesară pentru prevenirea, com­baterea și eliminarea oricăror tendințe de anomie pedagogică și socială apărute/provocate/întreținute în cadrul sistemului de învățământ.
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA