Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » RECURS LA PEDAGOGIE – Modele de reprezentare ale curriculumului (II)

RECURS LA PEDAGOGIE – Modele de reprezentare ale curriculumului (II)



Prof. univ. dr. emerit Sorin CRISTEA

Modelul de reprezentare liniară a curriculumului, conturat la jumătatea secolului XX, formulează principiile de bază care ordonează desfășurarea rațională a activității prin: a) definirea scopurilor și obiectivelor instruirii; b) selectarea experiențelor de învățare necesare pentru îndeplinirea scopurilor și obiectivelor instruirii, c) organizarea experiențelor de învățare în forme care să asigure eficiența instruirii; d) evaluarea eficacității întregii activități, în funcție de gradul de îndeplinire a scopurilor și obiectivelor instruirii (Ralph W. Tyler, Basic Principles of Curriculum and Instruction, University of Chicago Press, 1949, 1950).

Cele patru principii de bază ale curriculumului au un numitor pedagogic comunscopurile și obiectivele instruirii în funcție de care sunt selectate experiențele de învățare, sunt propuse formele de organizare eficientă (a acestor experiențe de învățare) și este realizată acțiunea de evaluare a rezultatelor (care probează eficacitatea activității de instruire, în ansamblul său). „Scopurile“ implică obiectivele specifice ale instruirii valabile pe termen mediu, pe capitole, pe unități de instruire.  Prin operaționalizarea lor, profesorul definește „obiectiveleconcrete ale lecției etc.

Analiza principiilor de bază confirmă existența celor patru componente ale activității de instruire, articulate specific în cadrul oricărui proiect curricular: obiectiveleconținuturilemetodeleevaluarea. Două dintre ele – conținuturile și metodele – nu apar însă în mod direct sau explicit. Identificarea lor este posibilă în contextul raportării la conceptul operațional care definește „experiențele de învățare“.

Conținuturile instruirii sunt, în aparență, înlocuite prin „experiențele de învățare“. În unele proiecte curriculare, conținuturile nici nu mai sunt menționate, tendință accentuată, în prezent în contextul „centrării pe competențe“. Ieșirea din această situație absurdă solicită analiza istorică diacronică a modelului de proiectare curriculară propus de R.W. Tyler. În cadrul său, conținuturile reprezintă dimensiunea socială a scopurilor și obiectivelor instruirii care definesc cunoștințele de bază, necesare pentru formarea și dezvoltarea „comportamentelor cognitive“ ale elevilor, în perspectiva integrării acestora în școală, în societate, în mediul comunitar, profesional, cultural etc. „Comportamentele cognitive“ nu pot fi formate și dezvoltate însă fără asimilarea și interiorizarea unor conținuturi validate de societate, traduse pedagogic la nivel de cunoștințe de bază. Ele anticipează ceea ce astăzi reprezintă competențele care pot fi dobândite, în timp, prin asimilarea și interiorizarea conținuturilor proiectate curricular (conform obiectivelor specifice și generale ale activității de instruire) la nivel de cunoștințe de bază, teoretice/declarative (concepte, legi, formule, informații esențiale etc.) și aplicative/procedurale (deprinderi și priceperi de rezolvare de probleme și de situații-problemă) susținute și direcționate valoric prin atitudinile formate, fundamentate la nivel superior – socio-afectiv, motivațional, volitiv și caracterial.

Metodele didactice sunt implicate în organizarea experiențelor de învățare ale elevilor utilizate de profesor special pentru facilitarea procesului de însușire a conținuturilor de bază, definite la nivelul scopurilor și obiectivelor instruirii, necesare pentru dobândirea, în timp, a „comportamentelor cognitive“, interpretabile astăzi în termeni de competențe  cognitive (dar și socio-afective sau psihomotorii, generale și specifice).

„Experiențele de învățare“ ale elevului, valorificate de profesor la nivelul clasei asigură legătura pedagogică dintre resursele psihologice ale elevilor, activate spontan, în context informal și conținuturile programei școlare, organizate formal. Selectarea „experiențelor de învățarepozitive permite profesorului organizarea acestora în forme adecvate, susținute prin metode didactice eficiente în măsura în care sunt preluate de întreaga clasă de elevi.