Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Peste câţi ani va veni în şcoala românească anul 2020?

Peste câţi ani va veni în şcoala românească anul 2020?

Pentru sistemul nostru educaţional, anul 2020 se află mult mai departe decât arată calendarul. O arată realitatea dominantă şi o confirmă datele din Monitorul educaţiei şi formării 2019 realizat de Comisia Europeană. Monitorul educaţiei şi formării măsoară de la un an la altul evoluţia ştiinţei de carte şi a pregătirii profesionale şi implicit distanţa faţă de ţintele Strategiei Europa 2020 în domeniu: 1. reducerea ponderii persoanelor care părăsesc timpuriu sistemul de educaţie şi formare sub 10%; 2. atingerea unui nivel de educaţie şi formare terţiar la categoria de vârstă 30‑34 de ani de 40%; 3. atingerea unui nivel de cuprindere în sistemul de educaţie şi îngrijire a copiilor de vârstă mică în proporţie de 95%; 4. reducerea ponderii absolvenţilor de şcoală de nivel general cu rezultate slabe la lectură, matematică şi ştiinţă sub 15%; 5. atingerea unei rate de angajabilitate a absolvenţilor recenţi de 82%; 6. cuprinderea adulţilor la învăţare pe tot parcursul vieţii în proporţie de 15%. Ţintele au fost fixate în urmă cu aproape un deceniu, anul 2020 e ca şi venit, România îşi fixase de la început ţinte mai modeste, dar tot departe rămâne de atingerea lor. Ba pe alocuri dă înapoi sau avansează într‑un ritm insignifiant faţă de mersul spaţiului european în ansamblu. Ţine de domeniul banalităţii constatarea că într‑o zonă a convieţuirii europene noi nu numai că ne situăm periferic, ci şi ne dovedim rămaşi în urmă ca nivel. De evidenţiat este că anul acesta se împlinesc zece ani de la crearea Cadrului de cooperare al UE Educaţie şi formare 2020, convenit de toate statele membre în 2009. Ediţia 2019 a Monitorului, ca „unitate de măsură“, ne arată locul pe care ne găsim. Am progresat (modest) la indicatorul „Părăsirea timpurie a școlii (vârsta 18‑24 de ani)“ – de la 18,1%, în 2017, la 16,4%, în 2018. Mersul nostru prea încet într‑o direcţie altfel mult invocată în propaganda autohtonă („reducerea abandonului şcolar!“) este dovedit prin aceea că ţinta europeană pentru 2020 este „sub 10%“, ţintă aproape atinsă la nuvelul UE, din moment ce anul trecut s‑a înregistrat 10,6%. Noi ne‑am asumat o ţintă de 11,3%. Din punctul de vedere al prevenirii şi reducerii abandonului şcolar, educaţia românească se găseşte la nivelul de la care a pornit acum zece ani: în 2009, ponderea era de 16,6%. Uniunea Europeană în ansamblu a pornit atunci de la 14,2%.

Am avansat, dar tot încet, şi la indicatorul „Educaţia şi îngrijirea copiilor preşcolari (de la vârsta de patru ani la vârsta de începere a învăţământului obligatoriu)“ – am avansat raportându‑ne noi la noi singuri, de la 88,0% acum zece ani la 89,6% anul trecut, pentru că faţă de restul Europei am rămas în urmă, din moment ce UE a pornit de 90,8%, iar acum este la 95,4%.

Iluzoriu am progresat şi la indicatorul „Rata de angajare a noilor absolvenţi pe nivel de învăţământ (cu vârsta de 20‑34 de ani şi care au finalizat sistemul de învăţământ cu 1‑3 ani înainte de anul de referinţă)“ – am atins anul trecut 77,4%, faţă de 76,0% în 2017, însă desfăşurând tabelul niţel mai mult decât le e convenabil celor care difuzează „sinteze“, constatăm că ne găsim sub nivelul din urmă cu un deceniu, când rata de cuprindere a noilor absolvenţi fusese 77,6%. La acest indicator, în timp ce noi am regresat faţă de acum zece ani, UE a crescut, fie cu numai trei procente – de la 78,3% la 81,6%.

Cel mai mult îngrijorează regresul României raportat la ansamblul european în ceea ce priveşte interesul persoanelor adulte active pentru instruire şi educaţie, cu sublinierea că este vorba despre nivelul superior de pregătire, cu aport aşteptat pe măsură la creşterea economiei şi societăţii. „Ponderea absolvenților de studii superioare (vârsta 30‑34 de ani)“ a scăzut în populaţia României de la 26,3% în 2017 la 24,6% anul trecut, în timp ce ponderea europeană este de 40,7%. Uniunea Europeană a depăşit de anul trecut ţinta asumată pentru 2020, care este de 40%. Noi oricum nu ne fixasem decât un 26,7%, în 2017 aproape ajunsesem la acel nivel, însă imediat am dat înapoi. Pe aceeaşi linie a aportului productiv dorit în creştere al populaţiei mature, România a înregistrat scădere şi la indicatorul „Participarea adulților la procesul de învățare continuă (vârsta 25‑64 de ani)“ – de la 1,1% în 2017 la 0,9% în 2018. Şi mai grav este că scăderea s‑a manifestat şi se menţine de la început – 1,8% în 2009, 1,5% în 2014, acum sub un procent. La acest indicator, distanţa faţă de restul Europei a fost de la început, de la fixarea ţintelor, ca şi pe parcursul perioadei, atât de mare, încât formarea continuă („pe tot parcursul vieţii“, de care, de asemenea, dă bine să se vorbească) pare cu totul străină oamenilor de la noi. Ţinta Uniunii Europene pentru 2020 este de „cel puţin 15%“ participare a adulţilor la învăţare continuă, iar deocamdată nivelul atins este de 11%. Noi pentru 2020 ne fixasem 10%. Luate împreună, decalajul faţă de nivelul european, regresul care măreşte decalajul şi scăderea intrărilor de nivel superior arată o perspectivă gravă în ceea ce priveşte pregătirea profesională în ritmul şi la volumul pe care le cere evoluţia economică. Totodată, arată inapetenţă pentru învăţătură, pentru perfecţionare profesională. În acest fel, se ridică o stare dovedită de pregătire firavă, în timp ce măsuri de limitare a lipsei de pregătire, precum interzicerea trecerii mai departe fără notă de trecere, sunt chemate la judecată.

Florin ANTONESCU