O nouă ediţie Eminescu

0

La începutul lui decembrie 2017, eminescologia românească s-a mutat pentru o zi la Vaslui. A fost o mutare simbolică, plină de înţelesuri. Prilejul a fost oferit de lansarea în premieră naţională a unei noi ediţii, Mihai Eminescu – O sută şi una de poezii, cu selecţie, studiu introductiv, schiţă biografică şi notă asupra ediţiei de Theodor Codreanu (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2017, 436 p.). Orice ediţie Eminescu reprezintă în sine un eveniment cultural, dată fiind importanţa excepţională a autorului, iar semnificaţia lui profundă este potenţată de faptul că volumul apare cu girul Academiei Române. Opţiunea pentru Theodor Codreanu ca îngrijitor al ediţiei este întrutotul legitimă, el fiind un eminescolog notoriu, autorul unui set compact de studii şi exegeze consacrate „omului deplin al culturii române“, conform faimoasei formule a lui Constantin Noica. Au fost de faţă, între alţii, acad. Mihai Cimpoi, prof. univ. dr. Nicolae Georgescu, eminescologul Ion Filipciuc, oaspeţi din Basarabia şi din alte centre culturale, scriitori, publicişti, cadre didactice, bibliotecari, iubitori ai cărţii şi preţuitori indestructibili ai creaţiei Luceafărului.
Criticul şi istoricul literar Mihai Cimpoi şi-a exprimat bucuria sinceră de a participa la momentul luminos al lansării ediţiei Eminescu, alcătuită de un eminescolog important cum este Theodor Codreanu, cel care împreună cu o serie de confraţi de generaţie au adus cercetarea de specialitate în faza ontologică a înţelegerii lui Eminescu în chip fiinţial, ceea ce este justificat întrucât avem de-a face cu un mare poet al fiinţei. O atare perspectivă filosofică poartă desigur pecetea inconfundabilă a lui Martin Heidegger, asimilat în spirit de eminescologii noilor promoţii. La Chişinău a fost înfiinţat Centrul Eminescu, unic în Europa, iar traseul către acest reper cultural trece obligatoriu prin Huşi. Anual, organizăm aici o reuniune internaţională a eminescologilor, prilej pentru a afla ultimele noutăţi în materie de cercetare eminescologică.
O întrebare importantă a generat tradiţia istorică, şi anume „Cum trebuie editat Eminescu?“. O controversă veche se referă la dihotomia poezii antume – poezii postume, încă nesoluţionată până astăzi. Ion Negoiţescu opta ritos pentru postume, socotindu-le superioare antumelor ca expresivitate şi forţă vizionară. Din păcate, de la faimoasa ediţie princeps a lui Maiorescu din 1883-1884, reeditată ulterior de 11 ori, nu avem încă o ediţie Eminescu ne varietur, care să propună o structură imuabilă şi definitivă. Fiecare editor a venit cu propria filosofie de editare, cu soluţii ortografice şi de punctuaţie diferite, cu o selecţie subiectivă a poeziilor şi cu o ordonare a lor după criterii adesea discreţionare. Alain Guillermou ne-a recomandat să fim atenţi la geneza interioară a creaţiei eminesciene, a cărei profunzime este încă nebănuită. G. Călinescu a combătut vehement şi argumentat una din patologiile exegeţilor – sursologia eminescologică, o fixaţie documentaristică, izvoristă, care obnubilează receptarea corectă a operei. Am avut editori eminenţi ai poeziei eminesciene: Perpessicius, Dimitrie Vatamaniuc, Petru Creţia, Aurelia Rusu ş.a. şi „lecţia“ lor de rigoare şi devotament ar trebui continuată. Dând Cezarului ce este al Cezarului, admitem cu toţii că Titu Maiorescu este primul critic român care a vorbit despre personalitatea creatoare europeană a lui Eminescu.
Eminescologii sunt frământaţi şi de o altă întrebare-cheie: Care a fost conceptul lui Eminescu despre arhitectura internă a proiectatului său volum prim de versuri? Din păcate, nu ştim ce a gândit cu adevărat despre volumul său şi este greu de presupus că vom şti vreodată. Ediţia princeps exprimă integral viziunea critică exclusivă a lui Maiorescu, începând cu selecţia, ordonarea poeziilor, ortografia şi punctuaţia. În dicţionarul consacrat lui Eminescu, Mihai Cimpoi a analizat 464 de poezii şi a identificat nu mai puţin decât 10.000 de neologisme şi arhaisme, cifră care indică bogăţia lexicală extraordinară a poetului naţional.
Contribuţii substanţiale la îmbogăţirea eminescologiei a avut peste timp Svetlana Paleologu Mata, care a evaluat poezia eminesciană din perspectivă ontologică. Mai sunt şi alte nume importante. Un critic cubanez a afirmat nu de mult că Mihai Eminescu este cel mai mare poet elegiac al lumii. Această judecată de valoare atestă perenitatea operei şi universalitatea poetului. Lansarea ediţiei Eminescu sub semnătura lui Theodor Codreanu marchează indiscutabil un moment cultural naţional.
Prof. univ. dr. Nicolae Georgescu se consideră inseparabil de Theodor Codreanu, aşa cum sunt Agamemnon şi Menelau în epopeea homerică. Corelativ, Mihai Cimpoi şi Theodor Codreanu sunt doi „stâlpi“ ai românismului oriental. N. Georgescu a lucrat ca bibliotecar la Biblioteca Academiei şi a făcut parte din colectivul de cercetători care a elaborat volumul al XVII-lea al operei eminesciene, consacrat bibliografiei. Conferenţiarul a făcut câteva precizări interesante cu privire la gazetarul combativ şi curajos Mihai Eminescu de la „Timpul“, ziar aflat în confruntare polemică permanentă cu „Românul“, organul de presă guvernamental. Gloria de ziarist a lui Eminescu datează îndeosebi din ultima perioadă petrecută la „Timpul“, momentul de apogeu reprezentându-l anii 1881-1882. Exact în 1881, Maiorescu îi sugerează poetului ideea alcătuirii unui volum de poezii. Proiectul a rămas nefinalizat, iar datele de istorie literară consemnează evenimentele ulterioare care sunt unanim cunoscute. Maiorescu a îngrijit ediţia princeps şi a reeditat-o de mai multe ori, schimbând atât ortografia, cât şi locul poeziilor. Se cunosc şi celelalte ediţii datorate altor cărturari români, precum Ibrăileanu, Adamescu, Perpessicius ş.a. Şerban Cioculescu, director al Bibliotecii Academiei, are meritul – fiind anticar, cărturar şi critic literar – de a fi adunat laolaltă ediţiile Eminescu şi acestea au putut fi ulterior analizate şi comparate, ceea ce i-a permis lui N. Georgescu însuşi să-şi susţină un doctorat pe o temă de editologie eminesciană în 1997. După opinia vorbitorului, esenţială este în cazul unei ediţii voinţa auctorială – ceea ce nu putem stabili în cazul lui Eminescu. Pe de altă parte, nu pot fi amestecate antumele cu postumele (cum a făcut D. Murăraşu), întrucât este foarte dificilă stabilirea riguroasă a datelor privind redactarea, publicarea, metamorfoza variantelor etc. Este recomandabilă păstrarea dihotomiei antume-postume. Editarea lui Eminescu rămâne, în orice caz, un subiect deschis. Theodor Codreanu aduce textul eminescian la zi în prezenta ediţie şi cred că revoluţionează ideea de editor.
Eminescologul Ion Filipciuc, descins la Vaslui din ţinuturile bucovinene, a redeschis „dosarul“ unor subiecte eminescologice încă nelimpezite. Bunăoară, data exactă a naşterii poetului, 20 decem­brie 1849 sau 15 ianuarie 1850, rămâne încă în suspensie până la o clarificare definitivă. După opinia sa, înscrisul din mitrica bisericii Uspenia din Botoşani este un fals (sic!), ceea ce obligă biografii la noi investigaţii documentare. Din punctul de vedere axiologic, Alecsandri, poetul, este un canonic, în timp ce Eminescu sfidează canonul şi promovează inovaţia poetică.
O precizare a lui Nicolae Georgescu încearcă să lumineze oarecum detaliul biografic al naşterii: Eminescu îşi aniversa ziua de naştere la 20 decembrie. Data oficială trebuie socotită 15 ianuarie. Această ultimă dată figurează în antologia poeţilor români, editată în limba germană, realizată de Mite Kremnitz în 1880, cu sprijinul lui Mihai Eminescu.
Theodor Codreanu a făcut, în final, câteva precizări necesare cu privire la modul în care a fost construită ediţia Eminescu. În ordonarea antumelor şi postumelor, a folosit criteriul cronologic, ceea ce satisface şi criteriul logic şi pe acela de bun-simţ. Referenţii ştiinţifici ai cărţii sunt doi eminescologi de incontestabilă autoritate: acad. Mihai Cimpoi şi prof. univ. dr. Nicolae Georgescu. Studiul introductiv propune o nouă viziune cu privire la opera poetică eminesciană. Principiul esenţial al creaţiei eminesciene este acela al arheităţii; este vorba deci de un principiu ontologic ce permite o mai profundă înţelegere a operei. Referinţele critice de la finalul ediţiei luminează semnificativ întregul edificiu poetic eminescian.
Reuniunea culturală de la Vaslui s-a constituit într-un elogiu adus în posteritate geniului poetic naţional. Cel mai frumos omagiu rămâne mereu lectura operei celui care exprimă cel mai bine ethosul românesc, acum, la începutul mileniului trei.
 
Teodor PRACSIU