Socialize

Facebook
Home » Conexiuni » Cultura » O inovaţie maioresciană în Ediţia princeps Eminescu: ghilimelele duble

O inovaţie maioresciană în Ediţia princeps Eminescu: ghilimelele duble

Vreau să explic mai simplu  o situaţie textuală în Luceafărul de M. Eminescu, recurgând la experienţa lecturii proprii.  Iniţial, am dorit să-mi subintitulez ediţia M. Eminescu: Poesii (Ed. Academiei 2013) oarecum eponimic, simbolizând, adică, atât modul de alcătuire a ei cât şi scopul: ediţie critică synoptică, şi să pun chiar adaosul: cu formele şi punctuaţia autorului; chiar aşa au ieşit unele fragmente ale ei, gândite în chip de eşantion sau specimen pentru  dialog cu intelectualii avizaţi. Mi-a  atras atenţia Profesorul Florea Fugariu că synoptic este un termen rezervat textelor biblice şi, deşi puteam să inovez zicând, de pildă, sinopsică ori conspectă (aş fi putut să-i spun chiar synopsis editorial, cu avantajul că ocoleam termenul ediţie şi necesarele lui explicaţii, dezvoltând, în schimb, ideea de împreună-citire), mi s-a părut, totuşi, de bun simţ să accept uzanţele. Am renunţat, de asemenea, la precizarea „cu formele şi punctuaţia autorului” – înţelegând, în urma discuţiilor cu persoane avizate din editologia noastră, că nimeni, în nici o condiţie, nu poate avea superbia să creadă că s-a instalat în vârful peniţei unui autor, vechi ori mai nou dar lipsind de lângă text. Orice ediţie de texte fiind o convenţie, trebuie să ne supunem regulilor, chiar dacă ni le facem singuri. Cititorul de azi şi de mâine va judeca singur dacă maniera noastră de a-l edita pe Eminescu îl apropie mai mult, şi cât de mult îl apropie, de poet.

De altfel, lucrurile nu sunt niciodată nici foarte sigure, nici definitive în cazul unei ediţii, şi iată exemplul pe care-l dau. După definitivarea lucrului ca pentru tipar, o scurtă ochire prin complicatul şantier al Luceafărului  mi-a atras atenţia asupra unui amănunt la care nu m-aş fi aşteptat: ghilimelele. Titu Maiorescu, numai el dar în toate cele 11 ediţii ale sale, pune discursul Demiurgului, care urmează imediat după ruga lui Hyperion, în ghilimele duble (franţuzeşti în primele ediţii, apoi obişnuite). Asta n-ar fi nimic, chestiune de manieră – dar în faţa lor nu pune liniuţa de dialog. (Dau începutul celor două discursuri).

Peste tot este această liniuţă de dialog urmată de ghilimele simple – inclusiv, desigur, în Almanahul României June  pe care l-am luat ca bază pentru stabilirea textului. De obicei, Titu Maiorescu îndreaptă greşelile sau scăpările din ediţia I în cele următoare: aici, însă, nu. M-am frământat multe zile cu gândurile…nu înţelegeam nici ce poate să însemne, nici dacă este sau nu voinţă auctorială. Ieşind mai odihnit de la bibliotecă într-o după-amiază şi oprindu-mă la terasa noastră, a scriitorilor, şi stând pe gânduri cam în dorul lelii, cum se zice, mi-au picat ochii pe figura unui prieten care mi s-a părut cam melancolic, singur la o masă şi cu privirile în gol, ca şi mine. Numai că el nu m-a văzut – şi nu mă vedea, deşi îi făceam semne, ce-i drept slabe,  de prezenţă. Ei bine, tot uitându-mă la el, cam dintr-o parte, l-am surprins murmurând ceva, apoi tăcând îndelung, apoi iarăşi vorbind cu sine…Şi mi-a ţâşnit gândul: fără dialog şi cu ghilimele duble? Dar asta înseamnă discurs în discurs, adică Hyperion vorbeşte, cere, se roagă – şi răspunsul îi vine din sine însuşi, nu se iveşte Cineva în faţa lui, nu e o scenă teatrală aici. Urmează că drumul prin ceruri, impresiile, discuţia întreagă – sunt în sine însuşi, nu se desfăşoară în lumea fizică înconjurătoare. Concluzie tranşantă oarecum. Totuşi, textul are sens astfel. Justifică, mai ales, acel imperfect al premoniţiei, al dumiririi, din Almanahul României June, pe care numai ediţia I Titu Maiorescu îl primeşte. Demiurg îi spune lui Hyperion: „„Tu vreai un om să te socoţi, / Cu ei să te asameni?”” (ediţiile, de la P2 în sus,: „Tu vrei…”). Or, cu prezentul, tu vrei, se înţelege că Demiurg descoperă, uimit, abia acum intenţiile ascunse ale fiului său, se introduce psihologie în lumea categorială, se face mitologie din discursul theologal. E ceva ce nu ştie Atotputernicul?! Dimpotrivă, acest imperfect al dumiririi de sine, tu vreai, se potriveşte cu un dialog interior, marcat astfel de ghilimelele duble maioresciene. I-am mulţumit Profesorului Toma Roma, şi i-am explicat, mai târziu scena (într-adevăr, gândea îndelung un pasaj din Aristotel, era cu totul absorbit, poate chiar vorbea cu sine însuşi, nu m-a observat).

Important este că, verificând îndelung celelalte situaţii textuale similare, observ că Titu Maiorescu interpretează în sistem. În prima rugă a fetei: Iar ea, vorbind cu el în somn, / Oftând din greu suspină: / „O, dulce-al nopţii mele Domn, / De ce nu vii tu? Vină!” – iarăşi lipseşte dialogul, de asemenea motivat: ea nu vorbeşte cu cineva,  ci în somn.  La prima replică a Luceafărului: „Din sfera mea venii cu greu…”, tot lipseşte dialogul. Ghilimele sunt simple în ambele locuri. Abia când o cheamă în „ocean”, ea răspunde:  – „O eşti frumos, cum numai-n vis…”  Aici este primul dialog marcat: este o discuţie de la egal la egal în vis.  Însă în final:  … Dorinţele-i încrede: /„Cobori în jos, luceafăr blând”  –  lipseşte linia de dialog, şi e firesc: ea nu se roagă cu voce tare, s-o audă şi Cătălin, se roagă în gând – iar Hyperion: Dar nu mai cade ca-n trecut / În mări din tot înaltul: „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul…”: nici el nu dialoghează, ci vorbeşte pentru sine.  Circularitatea (cele două situaţii de la începutul poemului se repetă în finalul lui) şi păstrarea acestei situaţii textuale în toate cele 11 ediţii Maiorescu arată că este voinţa cuiva, nu e greşeală. Eminescu a citit mult Luceafărul împreună cu Titu Maiorescu, a discutat formele, termenii, punctuaţia – dar, în final, n-a acceptat propunerile criticului şi a dat poemul spre publicare unei publicaţii neutre. Totuşi, acest joc al ghilimelelor este mult prea interesant (citeşte: important), şi l-am considerat voinţa autorului, a lui Eminescu însuşi, într-o fază certă de elaborare a poemului – rămasă (păstrată) în varianta editorială a lui Titu Maiorescu. Am revăzut, aşadar,  situaţia ghilimelelor peste tot, punând notele necesare.

Nu-mi fac iluzii, Titu Maiorescu are multe intervenţii în text, pe care nu le pot păstra, dar aceasta mi se pare (vedeţi: stau în zona dubiului, a părerii) demnă de discutat, şi o păstrez ca pretext/prilej de discuţie. Iată, de pildă, v. 171: „S-a rupt din locul lui de sus”. Aşa are Titu Maiorescu, aşa au toate ediţiile şi multe manuscrise. Se are în vedere, desigur, finalul: În locul lui menit din cer / Hyperion se-ntoarse… , considerându-se lui determinant fix. Totuşi, Almanahul are din locul lin, şi iarăşi îl păstrez, pentru că imediat mai jos se dau numele proprii (pentru prima dată în poem) ale perechii umane: „ În vremea asta Cătălin…”: numele aduce prea evident sensul kata- din greceşte, „în jos”, „jos”, deci este un kala-lin, un „lin de jos”, simetric la acel lin de sus, la  hyper-ion, cel care merge pe deasupra, la locul lin de sus. În fond, liniştea de jos se instaurează prin pereche – în acelaşi timp în care liniştea de sus se instaurează prin păstrarea locului lin de către Luceafăr. Repet: nu e nevoie să ştii greacă pentru asta, să-ţi aduci aminte de Kategoriile lui Aristotel (kata + agora): sensul kata = jos este unul larg cultural, se resimte ca atare. Şi apoi, cine, de la Almanahul României June, ar fi putut schimba un cuvânt, fie el şi doar din trei litere – dar cu sens atât de adânc? – Când, cum ştim foarte bine, Almanahul are nota aceea de la început în care declară că păstrează textele autorilor. Este, cum consider eu, voinţa autorului – şi trebuie respectată (oricum, însă, cu o notă de atenţionare).

Acestea fiind limitele „voinţei auctoriale”, renunţarea la  afişarea ei în capul unei ediţii este deplin motivată.

 N.Georgescu