Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Nevoia de educație

Nevoia de educație

În ultimele luni, sub imperiul tragediei de la Caracal, ale cărei înțelesuri nu au fost încă deslușite pe de‑a‑ntregul, lăsând în urmă atâtea întrebări fără răspuns, mai multe voci ale comentatorilor ocazionali și ale analiștilor, sociologilor și psihologilor profesioniști s‑au pronunțat în favoarea ideii de a spori eficiența educației pe toate palierele sociale. Nevoia de educație a devenit imperativă odată cu devoalarea atâtor evenimente nefaste ce marchează existența noastră cotidiană: răpiri, violuri, crime, accidente, privări de libertate, ciocniri violente între clanuri de proxeneți, încrengături obscure de interese între interlopi și unii reprezentanți ai autorităților statului. Pe acest fond de neliniște, indignare și revoltă, a fost relansat sloganul prezidențial cu parfum electoral „România educată“. Am decodificat această sintagmă generoasă și utopică, ce se menține în ambiguitate: România educată poate să însemne fie o țară al cărei proces educațional s‑a încheiat și ea se poate bucura de toate binefacerile posibile, fie o țară la început de drum în educație, dornică să atingă acel prag optim, rămas, până una‑alta, la nivel de deziderat. Dincolo de semantica presupusă, rămâne realitatea dramatică a zilelor noastre, una nefardată, imposibil de cosmetizat.

În ultimele luni, sub imperiul tragediei de la Caracal, ale cărei înțelesuri nu au fost încă deslușite pe de‑a‑ntregul, lăsând în urmă atâtea întrebări fără răspuns, mai multe voci ale comentatorilor ocazionali și ale analiștilor, sociologilor și psihologilor profesioniști s‑au pronunțat în favoarea ideii de a spori eficiența educației pe toate palierele sociale. Nevoia de educație a devenit imperativă odată cu devoalarea atâtor evenimente nefaste ce marchează existența noastră cotidiană: răpiri, violuri, crime, accidente, privări de libertate, ciocniri violente între clanuri de proxeneți, încrengături obscure de interese între interlopi și unii reprezentanți ai autorităților statului. Pe acest fond de neliniște, indignare și revoltă, a fost relansat sloganul prezidențial cu parfum electoral „România educată“. Am decodificat această sintagmă generoasă și utopică, ce se menține în ambiguitate: România educată poate să însemne fie o țară al cărei proces educațional s‑a încheiat și ea se poate bucura de toate binefacerile posibile, fie o țară la început de drum în educație, dornică să atingă acel prag optim, rămas, până una‑alta, la nivel de deziderat. Dincolo de semantica presupusă, rămâne realitatea dramatică a zilelor noastre, una nefardată, imposibil de cosmetizat.

Este cât se poate de limpede că în România anului 2019 nevoia de educație este general valabilă, deși pentru anumite categorii de cetățeni se pare că este cam târziu. Dacă privim cu atenție tabloul social național, vom constata că proxeneții, violatorii și criminalii s‑au dovedit deja impermeabili la educație, de vreme ce au fost capabili de fapte abominabile și fie că sunt în pușcărie, fie că au fost eliberați, ei reprezintă mereu un pericol latent. De aceea se impune să li se limiteze libertatea de mișcare și de acțiune printr‑o monitorizare atentă de către instituțiile abilitate. Nici generațiile adulte și vârstnice nu mai pot fi modificate din punctul de vedere psiho‑somatic sau comportamental, dar dacă sunt pașnice, cooperante și civilizate, un plus de educație moral‑civică transmis de societate prin forme specifice nu poate fi decât benefic. Problema de esență în educație rămâne, așadar, aceea a generațiilor juvenile, a copiilor, elevilor de gimnaziu și de liceu, a tinerilor. Pe acest teren sensibil sunt foarte multe de făcut. Se întâmplă prea adesea să uităm un adevăr axiomatic: educația nu este apanajul exclusiv al școlii sau al familiei, ci al întregii societăți. Când tinerii vorbesc buruienos pe stradă, în localuri, în săli de spectacole ori în parcuri, e bine să le atragem atenția. Dacă vom fi solidari ca atitudine și ca exemplu, s‑ar putea să conteze.

În spațiile educaționale consacrate (săli de clasă, cabinete, laboratoare), cadrele didactice se confruntă în anii noștri cu o categorie de elevi plasați în grupul de așa‑ziși „tupeiști“. Ei se recunosc ușor, ies în evidență, au limbaj și atitudini stridente, dau replici iuți și tăioase la orice recomandare judicioasă, manifestă o formă de arțag, sunt irascibili și în general nemulțumiți de toți și de toate. „Tupeiștii“ afișează o superioritate ostentativă, se cred inteligenți și spirituali, sunt inconformiști și zgomotoși, fac totul de dragul „galeriei“ și nasc prozeliți care‑i admiră și‑i susțin necondiționat. Ei devin repede lideri informali și pot altera climatul de muncă și responsabilitate dintr‑o clasă întreagă. Analiza atentă a rădăcinilor cauzale ale unui asemenea comportament scoate adesea la iveală adevăruri crude: părinți cu probleme în cuplu, familii în disoluție, divorțuri, certuri, violențe domestice, rude apropiate peste hotare (un părinte sau amândoi), bunici molatici, fără nicio autoritate educațională. Uneori, „tupeiștii“ sunt copii de bani‑gata din familii înstărite, alintați în fel și chip, beneficiari ai obiectelor de lux și ai hainelor „de firmă“, emancipați de timpuriu, obișnuiți să ceară și să domine. Nu o dată, la nivel liceal, am auzit mame neliniștite spunând dezarmate: „Nu mai am ce să‑i fac!“ în legătură cu câte un adolescent rebel, impulsiv, recalcitrant. Din tagma „tupeiștilor“ se recrutează mai târziu soții și tații duri, care instituie în familiile lor violența ca sancțiune disciplinară și care provoacă traume sufletești de durată pentru consoarte și pentru copii. Violența domestică se naște invariabil din premise nefaste. Mai grav este când liceeni fără un control strict din partea familiei intră în sfera pernicioasă a infracționalității, comit fapte grave și cunosc rigorile legii. Deja în acest punct forța educației s‑a dovedit insuficientă, iar caruselul marilor probleme s‑a pus în mișcare. Strategiile educaționale n‑au dat rezultate fiindcă principalii „actori“ nu și‑au făcut datoria ori au dezertat înainte de vreme. Există părinți corijenți ori chiar repetenți la disciplina numită educația copiilor.

Școala însăși, sub diversele ei ipostaze (școală rurală/urbană, gimnazială/liceu), este supusă permanent unor provocări educaționale serioase și dificil de soluționat. Nu este vorba doar de „clanul“ restrâns al „tupeiștilor“ în ofensivă, ci și de grupuri mai largi de minori care fumează, încearcă droguri de mare risc, chiulesc, vagabondează și sfârșesc prin a abandona cursurile. Cooperarea strânsă școală‑familie este singura cale ce poate aduce, în timp, rezultate palpabile. Pierderile școlare anuale în sistemul național de învățământ sunt foarte mari și se ridică la cifre cu multe zerouri. Dacă‑i adăugăm pe cei care abandonează școala la elevii care părăsesc definitiv țara odată cu familiile lor, vom completa un tablou descurajant.

Nevoia de educație este resimțită acut și în lumea adulților. O „castă“ mai nouă este aceea numită cu un termen intrat în uzul curent a „diasporenilor“. Tineri și maturi veniți în țară în concediu din diaspora se poartă aici ca pe moșia nimănui, cel puțin unii dintre ei. Au tupeu, fac scandal prin localuri, nu respectă strict regulile de circulație, consumă alcool, adoptă atitudini infatuate, sunt insolenți. Când unul dintre aceștia a produs un accident, cu o suficiență deplorabilă, a justificat astfel episodul nefericit: „La noi, în Occident, toate mașinile au cutie automată, nu ca aici!“ Fără comentarii.

Dezbaterile politice televizate sunt o probă persuasivă pentru ceea ce numim îndeobște lipsa de educație. Minciuni sfruntate, acuze, jigniri, insinuări, insulte, formulări agramate, ieșiri nervoase, ridicări de ton, amestecul vocilor în fața unui moderator consternat, depășit de situație, sunt aspecte la ordinea zilei. Dialogul public s‑a degradat în așa măsură încât chiar și adevărurile evidente sunt înecate sub mareea verbală a unor oratori de duzină și a unor limbuți fără frontiere. Cea mai frapantă carență este aceea intelectuală, vizibilă în limbajul stereotip, dominat de locuri comune și de clișee. Urmează carențele de civilitate, de limbaj și de atitudine. Acest vacarm politicianist a avut și are un efect pervers: oameni de cea mai bună condiție morală declară ritos că nu mai vor să audă de politică și că nici nu se gândesc să meargă la vot. Pur și simplu, sunt sastisiți de bălăcăreala noastră balcanic‑dâmbovițeană.

De la copiii mici, școlari, liceeni și studenți și până la adulți, pe toate palierele socio‑profesionale este nevoie de mai multă educație. Cazurile stringente pe care le etalează lumea interlopă românească, din zona infracționalității penale, nu mai au nevoie de educație, în sensul comun al termenului, ci de măsuri coercitive. Miza pentru care întreaga societate merită „să se bată“ este aceea a educației ființelor normale (minori și adulți), cele care n‑au căzut și nu vor cădea sub incidența legii. Cine n‑ar dori o Românie educată, capabilă să asigure climatul propice pentru construcție și creație socială? Mult invocatul și mereu iluzoriul proiect de țară nu va putea fi înfăptuit în absența unui popor educat, lucid, responsabil, stăpân pe acțiunile sale. Iată ținta nobilă a societății noastre în acest început de mileniu, dominat de marile provocări ale globalizării și ale revoluției informaționale. Educația este argumentul suprem al unei viitoare lumi mai bune.

Teodor PRACSIU