Privesc adolescenții cu atenție de peste 30 de ani. Ei oferă un spectacol captivant, uneori șocant, teribilist, grotesc, alteori de o inocență și o suavitate adorabile. Sunt marea promisiune a viitorului. Fiecare exprimă o șansă virtuală, ce va confirma ori va infirma un destin. Ce teme frământă mentalul generațiilor de astăzi? Care sunt subiectele prioritare? În ce măsură resimt adolescenții incompatibilitățile dintre ei și vârstnici? Sunt deplin conștienți de responsabilitățile ce le vor reveni peste doar câțiva ani? Sunt întrebări sensibile și numai timpul le va da un răspuns concludent.
Liceenii de acum pot fi judecați din perspective multiple: ca deținători de substanță intelectuală, ca entități morale (sau amorale/imorale), din punctul de vedere al comportamentului social, pe grupuri relativ omogene ca vârstă și preocupări școlare ori evaluați individual. Ei au câteva note comune ce-i disting din perspectiva spiritului veacului. Sunt atrași irezistibil de miturile modernității: telefoane mobile performante, mașini puternice, haine de firmă, distracții în componentă mixtă cu mulți decibeli, experiențe erotice, pizza și hamburgeri, sucuri și nu o dată alcool, tricouri cu inscripții străine, adidași la modă, blugi cât mai excentrici, cu etichete sonore, frizuri cool și accesorii vestimentare epatante. Forța mimetică este pentru ei covârșitoare. Niciun adolescent nu se poate sustrage tendințelor vestimentar-comportamentale ce ghidează generația sa. Ar fi de-a dreptul șocant să vezi pe stradă un adolescent în costum, cravată și pantofi de piele. Ținuta solemnă se poartă exclusiv la banchete ori la cununii civile. În această masă compactă de tineri se disting relativ ușor cei cu un comportament normal, decent, cuviincios și cei ce derapează sistematic și ale căror devieri devin cu timpul obișnuință. Aceștia din urmă suscită mereu interesul educatorilor, psihologilor, pedagogilor și sociologilor. Normalitatea nu deranjează pe nimeni, în schimb anormalitatea sare în ochi și naște reacții. În locurile mai dosnice, din proximitatea unităților școlare, grupuscule de băieți și fete fumează cu sârg sub presiunea timpului prea scurt al pauzelor. Iată o imagine familiară, pentru privitorul atent: întrebarea leninistă ,,Ce-i de făcut?“ este de mult timp perimată. Poate doar un edict divin cu efecte miraculoase ar avea energia suficientă pentru a-i descuraja pe adolescenți în patima lor tabacică. Hârjoneala, țipetele, limbajul alunecos, câte o expresie mai tare, ocheade languroase și chiar săruturi pe fugă completează tabloul dintr-un topos definit cu o sintagmă consacrată, curtea școlii. Violențele dure sunt mai rare, dar se produc. Sunt concludente relatările presei ultimilor ani cu privire la bătăi între fete încinse de adrenalină, ori sancțiuni contondente între băieți. Cu o voluptate sadică, privitorii filmează scenele respective și le postează în spațiul virtual întemeiat cum se știe pe o audiență uriașă.
Ochiul vigilent al cadrelor dideactice, al paznicilor (acolo unde sunt) și al poliției de proximitate descurajează rebelii din incinta școlilor. Pe stradă, lucrurile se mai schimbă. Strada, spațiul predilect al neorealismului italian, teren al libertății fără frontiere și al socializării frenetice, este și pe gustul adolescentului român de astăzi. Aici trebuie etalate toate atuurile vârstei, de la haine, machiaj, decolteuri și frizuri șoc și până la gestică și limbaj. Grupurile de adolescenți alcătuiesc mici caste lesne de identificat prin colorit, țipete, interjecții, ifose și fițe, adică prin tot arsenalul statulului lor social.
Joncțiunea generațiilor se produce în weekenduri și în lungile vacanțe estivale. Nicio crispare nu tulbură comuniunea vârstelor: adulți, adolescenți și copii participă la picnicuri zgomotoase, la iarbă verde, cu grătare, muzică, jocuri și mașinile în preajmă. Că uneori lasă gunoaie în urmă este numai din cauza unei fatalități mioritice. Mai târziu, minorii de astăzi vor copia la indigo lecția părinților. În fond, aceștia din urmă sunt ctitorii școlilor bunelor maniere de care facem atâta caz în simpozioane, pe teme de educație promovând nu o dată oratoria vidă pe care o condeia virulent în secolul al XIX-lea Titu Maiorescu. Similitudinile de comportament social nu exclud însă conflictul dintre generații existent de milenii în comunitățile umane. Semnatarul acestor rânduri, ca adult, exprimă o poziție partizană, situându-se de partera semenilor care privesc mereu cu un ochi critic frivolitatea unor tineri, apetența acestora pentru facil, zgomotos, strident, cinic și șocant.
S-a încheiat nu de mult sesiunea de vară a bacalaureatului 2019. Procentul de promovabilitate înainte de contestații a fost sub cel de anul trecut cu câteva unități Așadar, peste 35% din liceeni au ratat un examen ale cărui probe n-au fost de speriat. Subiectele – spun spiritele avizate – nu au depășit ca dificultate nivelul mediu nici la limba și literatura română, nici la celelalte obiecte de studiu. Singura explicație pentru rezultatul modest în arie națională încorporează un set de factori cuantificabili: lipsa de motivație, lenea, absența unor stimuli serioși în familie, inerția intelectuală, forța tentațiilor extrașcolare. Ba încă în mentalul colectiv s-a cristalizat o convingere folclorică: poți să ajungi cineva și fără carte. Realitatea socială confirmă, din păcate, această ipoteză. Vedem la tot pasul îmbogățiți peste noapte, nababi cu un nivel intelectual precar, afaceriști dubioși și interlopi cu tupeu etalându-și ostentativ bogăția. Pe site-urile specializate circulă glume sarcastice cu o semantică amară vizând opțiunile postliceale: s-a încheiat bacalaureatul în România. Italia și-a închis granițele. Iată un enunț din categoia râsu’-plânsu’. România actuală este țara paradoxurilor frapante. Deține olimpici străluciți și concomitent adolescenți de 15 ani incapabili să treacă onorabil de testele PISA; o proporție ideală a formelor de relief (deal, munte, câmpie), dar și vocația defrișării irațională a pădurilor, ceea ce generează dezechilibre ecologice imposibil de corectat în viitor; o elită intelectuală, dar și un număr important de repetenți și de elevi care abandonează școala; mulți cetățeni serioși, morali și patrioți veritabili, dar și destule hahalere, interlopi și șmecheri de subterană.
Pendulăm între bunele maniere descrise mai sus ce vizează generațiile juvenile și România educată conform utopicului deziderat prezidențial. Nu încape discuție că este nevoie de mai multă educație în această țară, educație morală, civică, politică, ecologică, dar întrebările-cheie sunt: cine să înfăptuiască această educație? În cât timp vom avea rezultate palpabile? Care autorități statale dețin suficientă putere pentru a duce la capăt un proiect atât de ambițios? Educația este un proces de durată, ca să nu spunem că aparține permanenței. Este inutil să ne facem iluzii pe termen scurt. Educația este a viitorului.
Teodor PRACSIU
