EDUCAȚIA ROMÂNEASCĂ – GHEAȚĂ LA MAL ÎNCOTRO NAVIGHEAZĂ REFORMA?

Cu un nou președinte și cu un ministru al Educației care nu a împlinit încă două luni pe scaunul ministerial, sistemul nostru de învățământ ar trebui să fie traversat de un fior primăvăratic de revigorare. Asupra lui plutește însă o inexplicabilă stare de vacanță, peste care continuă să persiste ecourile unui an electoral de pomină. Domnul ministrul Sorin Câmpeanu – al câtelea în 25 de ani care trebuie să înfăptuiască „cincinalul în patru ani jumate”? – a formulat chiar la începutul anului prioritățile pentru educație în 2015, obiective ambițioase, decente, care necesită însă o susținere reală, serioasă și coerentă din partea multor factori de decizie din această țară: o nouă lege a educației naționale, o finanțare „corespunzătoare”, un nou curriculum național, o programă școlară cu informații puține, „aerisită”, manuale școlare „la timp” pentru elevii claselor a III-a și a IV-a, reducerea ratei unor flageluri precum abandonul școlar și analfabetismul, accesul nediscriminatoriu la educație, autonomie sporită pentru universități și o racordare realistă la piața muncii.
Ministrul Educației trebuie însă să se lupte cu un sistem sugrumat de bogăția luxuriantă a experimentelor eșuate și a încercărilor reformatoare contradictorii înfăptuite de înaintași în ultimii 25 de ani. A devenit deja limbaj de lemn la români expresia „greaua moștenire”, dar domnul profesor Sorin Câmpeanu chiar trebuie să se lupte cu moștenirea lăsată de antecesori – cei 20 de miniștri din cele 14 guverne pe care le-a avut țara noastră în ultimii 25 de ani.
Greaua moștenire a trecutului:
Calitatea și performanța în sistem sunt importante numai pe hârtie
Sub prioritățile și ambițiile Ministerului Educației pentru 2015 zace un sistem făcut franjuri, stăpânit de confuzie și de nesiguranță. Reforma, dacă putem spune așa, se mișcă fără sens și fără direcție. Deși încă se află în vigoare, Legea 1/2011 este încălcată fără decență, sistematic, chiar și în punctele considerate bune de mulți adepți ai modificării acesteia. Un exemplu: Ordonanța de urgență pe educație care a declanșat la acest început de an un imens scandal în mediul universitar. Este, de altfel, singurul eveniment notabil care s-a petrecut la acest început de mandat în învățământ. OUG 94/2014 prevede, printre altele, amânarea termenului până la care asistenții și lectorii universitari trebuie să intre în posesia titlului de doctor pentru a putea rămâne pe funcții, așa cum se precizează în Legea Educației încă în vigoare: aceste cadre didactice care în patru ani nu obțin titlul de doctor trebuie să părăsească sistemul. OUG amână însă termenul care ar urma să se împlinească pe 9 februarie până la… 30 septembrie 2015, creând în acest fel o discriminare evidentă față de asistenții și lectorii care au ținut cont de lege și și-au finalizat studiile doctorale. Această prevedere din Legea 1, contestată sau nu, la vremea respectivă a avut ca finalitate ridicarea nivelului de pregătire a cadrelor didactice și, implicit, a calității actului de predare. Ea este însă desființată cu bună știință, confuzia și nesiguranța decizională fiind generate chiar de cei care conduc.
În aceste condiții, este ușor de înțeles de ce domnește atâta rigiditate în sistem. Confuzia și nesiguranța vin și din lipsa de perspectivă a reformei, absența direcției, bâjbâiala neorientată printre sisteme și modele educaționale mai vechi și mai noi. În această junglă amazoniană sistemul se sufocă încet, încet. Nimeni nu are deocamdată intenția să reteze „lianele trecutului și intereselor politice”, și chiar dacă ar avea această bună-credință și ar da dovadă de dârzenie în acest sens, nu ar ști cum s-o facă.
În 2010 învățământul românesc a suportat cea mai drastică tăiere bugetară din UE: 40%
O altă ghiulea pe care noul ministru trebuie să o tragă după el este criza fără precedent a manualelor școlare. Domnia sa și a propus manuale școlare „la timp” pentru clasele a III-a și a IV-a, dar nu a pomenit nimic de manualele noi pentru clasele I și a II-a, rezultate din hipercontestata licitație din 2014, care nici până în momentul de față nu au intrat în posesia celor mici decât pe ici – pe colo. Cu greaua moștenire are a se lupta Sorin Câmpeanu și în ceea ce privește cadrele didactice, un item foarte important în analiza standardului de calitate într-un sistem educațional. Profesorii în România încă au salarii de mizerie. Procentele redate acestora sunt totuși insignifiante. Lipsa unei salarizări decente îi împiedică să se mențină la curent cu ce se întâmplă în lume, așa cum ar fi normal. Să nu se uite că în țara noastră sistemul educațional a suportat cea mai cumplită și lipsită de sens lovitură dintre toate țările europene afectate de criză, la noi în 2010 învățământul suportând cea mai drastică tăiere, de 40% din bugetul alocat.
25 de ani s-au scurs inutil:
Naveta încă este un supliciu
Alături de salariile mici, pentru cadrele didactice din regiunile rurale încă nu s-a rezolvat problema navetei. O educatoare din județul Teleorman merge peste trei mii de kilometri în fiecare lună până la grădinița unde este titulară, cheltuindu-și practic salariul de 1.000 de lei pe navetă.
Naveta copiilor nu este nici ea o problemă rezolvată: de pildă, peste 12 mii de copii din județul Bihor fac naveta zeci de kilometri în fiecare zi ca să ajungă la școală. În fiecare dimineață, microbuzele preiau doar jumătate dintre ei și îi duc la cursuri. Psihologii atrag atenția că în acest fel capacitatea de învățare a copiilor este diminuată și au prea puțin timp liber pentru joacă. Aceștia sunt încă norocoși, dar sunt copii care navetează zilnic kilometric întregi pe jos, vară, iarnă, pentru a putea ajunge la școală.
Peste întreg sistemul s-a așternut o resemnare apriorică.
Încotro se îndreaptă Educația?
Vorbim de greaua moștenire a trecutului și atunci când vine vorba de condițiile existente în instituțiile de învățământ. În multe zone rurale, dar și urbane, pe ici, pe colo, acestea sunt improprii unui învățământ de secol XXI. În unele zone, școlile nu au canalizare, în altele nu au curent electric, peste asta se așază ca o „provocare” clasa pregătitoare, pentru care nu s-au găsit încă soluții rezonabile de amenajare în multe școli din țară.
Oricât de ambițioase sunt, așadar, prioritățile noii formule ministeriale, moștenirea trecutului este mult prea grea ca să nu devină ea însăși o prioritate în sine. De aceea, înainte de a ne propune o nouă Lege a Educației, ar trebui să rezolvăm din ce în ce mai gravele probleme cu care se confruntă, de la un mandat la altul, miniștrii Educației. Din păcate, fiecare din cei 20 a preferat până acum să lase deoparte aceste grave aspecte sau, după caz, să le paseze comunităților locale. În felul acesta a crescut și s-a hrănit jungla amazoniană a sistemului de învățământ din această țară. Nimeni nu și-a propus să asaneze mlaștinile, iar astăzi mlaștinile sunt adânci și întinse.
Suntem deja la final de ianuarie. Educația românească încotro se îndreaptă? Nu știm. La minister e tăcere, o tăcere confuză. Nici măcar acele comunicate deseori inutile prin informațiile lipsite de substanță pe care le conțineau nu mai răzbat prin zidurile din General Berthelot. Pe frontul Educației nu se întâmplă nimic. Peste întreg sistemul s-a așternut o resemnare apriorică.
Marcela GHEORGHIU