Socialize

Facebook
Home » Societate » Educatie pentru societate » Drepturile omului – fundamentul justiţiei şi al democraţiei în lumea contemporană

Drepturile omului – fundamentul justiţiei şi al democraţiei în lumea contemporană

 De la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului


Documentul-cadru, la nivel internaţional, pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, construit în baza principiilor umaniste şi a valorilor fiinţei umane, care oferă o viziune comună asupra acestui domeniu de importanţă capitală, îl constituie Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Aceasta a fost adoptată şi proclamată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948. Consacrarea unui cadru conceptual şi juridic cu autoritate universală care să statueze o serie de principii, valori, drepturi şi libertăţi a reprezentat o necesitate obiectivă într-o perioadă critică a istoriei, după cel de-al Doilea Război Mondial, cu tragediile, genocidul şi holocaustul, în care drepturile omului fuseseră abolite, iar fiinţa umană devenise victima crimei şi a arbitrariului politic, a totalitarismului, a doctrinelor şi ideologiilor extremiste.

Documentul, prin Preambul, este fundamentat pe o concepţie complexă asupra drepturilor şi libertăţilor omului, care comportă două perspective, complementare în esenţa lor. Într-o primă perspectivă, drepturile omului sunt văzute prin prisma efectelor lor în relaţie cu societatea, regimurile politice, cu lumea exterioară. Altfel spus, respectarea sau nerespectarea lor generează consecinţe care pot fi pozitive sau negative, raportate la un sistem de valori generic. Pe de o parte, se spune în Preambul, „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”; „făurirea unei lumi în care fiinţele umane se vor bucura de libertatea cuvântului şi a convingerilor şi vor fi eliberate de teamă şi mizerie a fost proclamată cea mai înaltă aspiraţie a oamenilor”. Per a contrario, „ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă conştiinţa omenirii”; „este esenţial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluţie extremă, la revolta împotriva tiraniei şi asupririi”. Cea de-a doua perspectivă promovează drepturile omului în sine, ca valoare intrinsecă, absolută a fiinţei umane şi a existenţei: „În Cartă, popoarele Organizaţiei Naţiunilor Unite au proclamat din nou credinţa lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbaţi şi femei”. Pe fundamentul acestei viziuni, Organizaţia Naţiunilor Unite şi-a fixat ca obiectiv să promoveze „respectul universal şi efectiv faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale, precum şi respectarea lor universală şi efectivă”.

Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cunoscută simplificat drept Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a fost lansată oficial la Roma, în data de 4 noiembrie 1950, şi a intrat în vigoare în 3 septembrie 1953. Convenţia a fost concepută şi construită pe fundamentul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Preambulul cuprinde întemeierea conceptuală, filosofică şi juridică a documentului, precizând principiile şi argumentele pe baza căruia a fost construit. Şi în cazul Convenţiei, justificarea ideologică şi juridică a existenţei sale recurge la argumente care o privesc din mai multe perspective complementare, care converg, în sens teleologic, în proiectarea şi realizarea obiectivelor ei fundamentale. Pe de o parte, Convenţia pleacă de la ideea că scopul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului îl reprezintă „recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă a drepturilor pe care ea le enunţă”, iar, pe de alta, consideră că scopul Consiliului Europei este „realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi”. În acest cadru, documentul afirmă că „apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale” constituie unul dintre mijloacele pentru atingerea celui de-al doilea scop enunţat. În viziunea Convenţiei, libertăţile fundamentale reprezintă „temelia însăşi a justiţiei şi a păcii în lume”. Convenţia consideră astfel libertăţile fundamentul statului, al sistemului de justiţie şi al democraţiei, al relaţiilor internaţionale şi al păcii, de ele depinzând întregul sistem de valori politice, ideologice, morale, sociale şi individuale care definesc democraţia, condiţia fiinţei umane şi şansele ei de evoluţie şi de împlinire, perspectivele de existenţă şi de evoluţie ale societăţii în ansamblul ei, iar, la nivel internaţional, armonia relaţiilor dintre state, posibilitatea convieţuirii paşnice şi a dezvoltării. Existenţa şi prezervarea acestor libertăţi, se specifică în argumentul care fundamentează Convenţia, sunt posibile numai într-un regim democratic. Prin urmare, relaţia dintre libertăţi şi statul democratic este una complexă, care generează un raport de intercauzalitate şi determinare reciprocă: pe de o parte, libertăţile stau la baza justiţiei şi a democraţiei, acestea din urmă existând numai în condiţiile existenţei celor dintâi; pe de altă parte, libertăţile pot exista numai în condiţiile existenţei unui „regim politic cu adevărat democratic”. În acelaşi timp, fiinţarea şi perpetuarea libertăţilor depind de existenţa unei concepţii comune şi a respectului comun al  tuturor asupra drepturilor omului, care stau la orginea libertăţilor fundamentale. Preambulul Convenţiei se referă, în final, şi la filosofia şi viziunea care se află la fundamentul acestei înţelegeri şi abordări a domeniului drepturilor şi libertăţilor, care îşi propune garantarea colectivă a unora dintre drepturile prevăzute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Este o viziune construită pe spiritul, pe valorile, idealurile şi tradiţiile politice europene, pe respectarea libertăţii fiinţei umane şi pe „preeminenţa dreptului”. De la lansarea şi intrarea ei în vigoare, în 1950 şi, respectiv, în 1953, Convenţia a fost obiectul mai multor amendări prin intermediul unor Protocoale.

Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale este structurată în Titlul I – Drepturi şi libertăţi, Titlul II – Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Titlul III – Dispoziţii diverse. Textul propriu-zis al Convenţiei este completat de următoarele documente: Protocolul adiţional, Protocolul nr. 4, Protocolul nr. 6, Protocolul nr. 7, Protocolul nr. 12 şi Protocolul nr. 13. Prin articolele prevăzute în Titlul I şi în protocoale, Convenţia asigură o acoperire comprehensivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Titlul I cuprinde următoarele articole: art. 2 – Dreptul la viaţă, art. 3 – Interzicerea torturii, art. 4 – Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate, art. 5 – Dreptul la libertate şi la siguranţă, art. 6 – Dreptul la un proces echitabil, art. 7 – Nicio pedeapsă fără lege, art. 8 – Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, art. 9 – Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, art. 10 – Libertatea de exprimare, art. 11 – Libertatea de întrunire şi de asociere, art. 12 – Dreptul la căsătorie, art. 13 – Dreptul la un remediu efectiv, art. 14 – Interzicerea discriminării, art. 15 – Derogarea în caz de urgenţă, art. 16 – Restricţiile activităţii politice a străinilor, art. 17 – Interzicerea abuzului de drept, art. 18 – Limitarea folosirii restrângerilor dreptului. Protocolul adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (Paris, 20.03.1952) cuprinde articolele: art. 1 – Protecţia proprietăţii, art. 2 – Dreptul la instruire, art. 3 – Dreptul la alegeri libere, art. 4 – Aplicarea teritorială, art. 5 – Raportarea la Convenţie, art. 6, Semnarea şi ratificarea. Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele care figurează deja în Convenţie şi în primul Protocol adiţional la Convenţie (Strasbourg, 16.09.1963) cuprinde: art. 1 – Interzicerea privării de libertate pentru datorii, art. 2 – Libertatea de circulaţie, art. 3 – Interzicerea expulzării propriilor cetăţeni, art. 4 – Interzicerea expulzărilor colective de străini, art. 5 – Aplicarea teritorială, art. 6 – Raportarea la Convenţie, art. 7 – Semnarea şi ratificarea. Protocolul nr. 6 la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, privind abolirea pedepsei cu moartea (Strasbourg, 28.04.1983) prevede: art. 1 – Abolirea pedepsei cu moartea, art. 2 – Pedeapsa cu moartea în timp de război, art. 3 – Interzicerea derogărilor, art. 4 – Interzicerea rezervelor, art. 5 – Aplicarea teritorială, art. 6 – Raportarea la Convenţie, art. 7 – Semnarea şi ratificarea, art. 8 – Intrarea în vigoare, art. 9 – Funcţiile depozitarului. Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale (Strasbourg, 22. 11.1984) cuprinde: art. 1 – Garanţiile procedurale în cazul expulzărilor de străini, art. 2 – Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, art. 3 – Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară, art. 4 – Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori, art. 5 – Egalitatea între soţi, art. 6 – Aplicarea teritorială, art. 7 – Raportarea la Convenţie, art. 8 – Semnarea şi ratificarea, art. 9 – Intrarea în vigoare, art. 10 – Funcţiile depozitarului. Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale (Roma, 4.11.2000) prevede: art. 1 – Interzicerea generală a discriminării, art. 2 – Aplicarea teritorială, art. 3 – Raportarea la Convenţie, art. 4 – Semnarea şi ratificarea, art. 5 – Intrarea în vigoare, art. 6 – Funcţiile depozitarului. Protocolul nr. 13 la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanţele (Vilnius, 3.05.2002) cuprinde: art. 1 – Abolirea pedepsei cu moartea, art. 2 – Interzicerea derogărilor, art. 3 – Interzicerea rezervelor, art. 4 – Aplicarea teritorială, art. 5 – Raportarea la Convenţie, art. 6 – Semnarea şi ratificarea, art. 7 – Intrarea în vigoare, art. 8 – Funcţiile depozitarului.

Pe fundamentul creat de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului formează cadrul de referinţă juridic şi normativ, la nivel european, în materie de drepturi şi libertăţi fundamentale.  În sensul intenţiilor iniţiale ale statelor semnatare şi al spiritului care o edifică, perpetuate şi de-a lungul procesului de amendare şi completare a documentului, Convenţia realizează, prin prevederile sale, un sistem de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale avansat din punct de vedere conceptual, filosofic şi juridic la nivel internaţional. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului constituie un document de importanţă fundamentală pentru idealurile democraţiei, ale justiţiei, ale societăţii şi ale individului, care pune valorile şi interesele omului în centrul preocupărilor şi priorităţilor statelor democratice ale Europei contemporane. Studierea celor două documente, cunoaşterea în spirit şi în literă a prevederilor lor trebuie să fie o temă constantă şi prioritară a şcolii şi a universităţii, mediile în care se formează viitorii cetăţeni ai Europei şi ai Uniunii Europene, cetăţeni care trebuie să-şi cunoască, pe lângă obligaţii şi îndatoriri, şi drepturile şi libertăţile fundamentale.

Sorin IVAN