În evoluția națiunilor, nevoia de transformare a fost de‑a lungul istoriei omenirii o constantă, care s‑a concretizat prin introducerea noilor achiziții ale timpului în perimetrul comunităților locale în care indivizii își derulau existența. Mai lente ori mai accelerate, metamorfozele socio‑economice creșteau înnoitor pe trunchiul străbun, într‑un firesc acceptat cu destulă seninătate de băștinași. Până‑ntr‑o zi…
Secolul XXI a răsturnat vechea ordine, ceea ce părea ancorat cu rădăcini trainice în solul tradiției s‑a surpat brusc sub nisipul inexorabil al vremurilor. Zona urbană, mai receptivă la ideea de prefacere, a inhalat tot ce a prins din modelul de viață occidental – mai ales după deschiderea granițelor, în urma aderării României la Uniunea Europeană –, însă, dacă cercetăm cu obiectivitate, spațiul care s‑a modificat din temelii a fost cel rural.
Totuși, deși ar fi interesantă, o analiză exhaustivă a evoluției satului românesc din ultimul veac e imposibilă, dat fiind formatul revistei, însă câteva repere sunt desigur esențiale. Așadar, acum un secol, imediat după Marea Unire de la 1918, viața locuitorilor din satul românesc eramai aproape de Evul Mediu decât de Epoca Contemporană, măcar că valahii intraseră în logica perioadei interbelice. Mărturii în acest sens stau, între altele, insuficiența pământului deținut de țărani, chiar și după împroprietăririle din vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza și a regelui Ferdinand – fapt care‑i obliga pe săteni să lucreze adeseori pe pământurile boierilor – și absența resurselor pentru achiziționarea unui inventar agricol necesar în ciclul muncii pe ogoare. Celelalte, precum știința de carte, electrificarea erau povești la care nici nu visau, câtă vreme trebuințele primare nu puteau fi satisfăcute. Pe fondul muncii în regim ceva mai organizat, progresul era însă evident și astfel, la intrarea în cel de‑al Doilea Război Mondial, lumea rurală era contaminată de o anume prosperitate. Apoi, după reconstruirea țării sub tăvălugul roșu, în universul rural au loc schimbări care‑i modifică profilul. Deposedat de pământ, țăranul nu mai trudește pe ogorul propriu sau pe cel al boierului, ci lucrează într‑o Gospodărie Agricolă Colectivă, apoi într‑o Cooperativă Agricolă de Producție. Începând cu anii ’50 ai secolului trecut, odată cu industrializarea forțată, are loc o anume migrație a forței de muncă spre centrele economice urbane. Se poate spune că, în ciuda multor lipsuri și privațiuni, condițiile de trai din satul românesc în timpul comunismului cunosc o oarecare ameliorare pentru cei care nu s‑au împotrivit regimului.
Instituție a satului românesc constituită în timpul lui Cuza, Școala, mai ales după Reforma învățământului din august 1948, cu toate minusurile ei, devine centrul real al alfabetizării populației, fapt care conduce în bună măsură la eliminarea neștiinței de carte în deceniile următoare.
După evenimentele din decembrie ’89, pe fondul prăbușirii coloșilor industriali are loc întoarcerea familiilor de muncitori și intelectuali în sânul satului, la munca pământului, pentru ca ieșirea din matca rurală să se reia agresiv după intrarea României în structurile europene. Astăzi, satul românesc e o construcție care tinde să se apropie din ce în ce mai mult de modelul vestic. Pământul din aria satului este lucrat de o mână de fermieri, care dispun de utilaje de generație nouă, care‑au înlocuit mâna de lucru directă. În aceste condiții, tinerii în mare parte și‑au luat zborul spre Apusul Europei, definitiv sau sezonier, uneori câteva luni pe an de efort pe plantațiile de căpșuni, sparanghel ori măslini fiindu‑le suficiente pentru un trai de subzistență în România. Cei care au ales rămânerea în bătătura satului, ultimii mohicani, încearcă din răsputeri să supraviețuiască cultivându‑și pământul și crescând niște animale pe care le valorifică la prețuri mizere.
Școala satului se modernizează la standarde europene, însă de multe ori, la puțină vreme de la recepția lucrărilor – ilustrată generos de presa locală –, lăcașul educațional se închide din tocmai din lipsa elevilor… De parcă n‑ar fi fost suficient, parte însemnată a cadrelor didactice – care‑și câștigă felia de pâine în școala rurală – își duc odraslele în instituția de învățământ urbană, că, de, la țară rămân numai proștii!… Un amestec de repulsie și cinism pentru școala rurală, generat stupid de o parte a dascălilor săi, unii dintre ei chiar de valoare, face ca satul românesc să decadă și mai mult. Cu o școală muribundă prin împuținarea elevilor, cu niște tradiții populare care se frâng în țintirimul ultimilor țărani autentici, cu vreo două botezuri la suta de decese pe an nu e greu să întrezărim sucombarea satului românesc într‑un orizont palpabil. Dar poate că, prin politici guvernamentale înțelepte și oportunități istorice neidentificate prea lesne încă, vom resuscita spațiul veșniciei chiar înlăuntrul Anului omagial al satului românesc. Biserica Ortodoxă Română e cu siguranță un aliat de nădejde.
Prof. Alina‑Mihaela COJOCARU