Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » Cuvinte mari despre copii mici – Copilul musical

Cuvinte mari despre copii mici – Copilul musical


Mihaela POPESCU

Până acum aveam impresia că este greu, dacă nu imposibil, să vorbesc despre mine. Infinit mai greu mi se pare să vorbesc despre cei doi copii ai mei, Petru (10 ani) și Matei (5 ani și opt luni). De când am devenit mamă, ei sunt poveștile mele vii, mărturiile palpabile ale unor sentimentele totale și invizibile.

Când vorbim despre copiii în general, cuvintele nu sunt niciodată suficiente. Sunt un univers într-o permanentă mişcare!

Povestea juniorului meu mi s-a părut mereu altfel. Îmi amintesc o replică a medicului imagist care interpreta una dintre primele ecografii morfologice – „Un copil așa de plin de el n-am mai văzut niciodată!“ Piticul ieșea în imagini aproape tot timpul stând pe spate, cu un profil înfumurat, cu năsucul în sus, stârnind mereu zâmbetele celor din jur.

Era a doua sarcină pe care o aveam. Eram pregătită. Am făcut, ca și prima dată, același experiment pe mine și pe bebeluș. Când sarcina era suficient de avansată, vorbeam cu el atât eu, mama, cât și soțul meu. Pentru glasul fiecăruia avea un răspuns de o intensitate diferită. Ne salută diferit. A urmat apoi căutarea momentelor de liniște printr-un soi de „terapie cu muzică“. De când mă știu îmi place să ascult muzică. Aşa îmi regăsesc echilibrul interior. Muzică clasică. Ascultam arii fel de fel până ce năzdrăvanul din burtică se liniștea.

Atât pentru mine, cât și pentru el, nașterea a însemnat o luptă câștigată în echipă. Amândoi am primit în acea zi a două șansă! Chiar dacă se poate pica ușor în subiectivism, încerc să rememorez obiectiv câteva momente-cheie din momentul în care ne-am întâlnit în această lume ca „mamă și fiu“. Primul lucru care a frapat întreaga familie a fost că, undeva pe la un an și jumătate, Matei, chiar dacă știa destule cuvinte și le spunea cu încredere, ne adresa  aproape zilnic, aproape în fiecare dimineață, același refren: „Mulți ani trăiască!“ Îl priveam cu lacrimi în ochi, iar el ne împingea negura emoțiile cu zâmbetele lui largi și luminoase.  N-am înțeles niciodată de ce, de unde, cum se întâmplă acest lucru. A urmat apoi ziua în care și-a construit din tuburi de jucărie (asemănătoare cu piesele de lego) o cruce și a început să meargă pe la fiecare prag de ușă, într-un ritual numai de el știut, îngânând o melodie asemănătoare isonului ținut de preoți la slujbă. Precizez că suntem o familie care crede în Dumnezeu, dar care trece cu moderație pragul unei Biserici. Uimirea ne-a încercat din nou.

A urmat Crăciunul. Mai precis, Ajunul sărbătorilor, atunci când, după tradiție, preotul trece să sfiinţească toate casele credincioșilor. După întregul ritual, cu sunete specifice, micuțul, pe care îl țineam strâns în brațe, i-a luat cu mult curaj preotului crucea din mână și cu privirea ațintită asupra lui i-a întins-o pentru a o săruta. Țin minte că preotul a început să râdă și l-a întrebat: „Tu mă sfințești pe mine sau eu pe tine?!“

Au mai trecut luni bune. Matei a descoperit singur sunetul viorii. L-am surprins într-o  după-amiază stând în fața televizorului să asculte un concert pe Mezzo. Am și acum vie în minte imaginea aceea cu o mână de copil, aşezat în genunchi, privind țintă şi adulmecând parcă sunetele. Vorbeam cu el, dar atenția îi era pe deplin absorbită de muzică. Atunci s-a deschis parcă o ușă pentru el. A început să fie foarte interesat de muzica clasică, de instrumente, de compozitori. Recunosc că și noi, ca părinți, l-am încurajat. I-am luat undeva, prin 2017, o colecție de DVD-uri cu ariile unor compozitori celebri. Prefera să-i asculte ore în șir decât să se uite la desene animate, decât să se joace. Inițial, se înconjura cu pernuțe, în care bătea în ritmul muzicii, acolo unde apărea partea de percuție sau, după caz, cânta la viori de jucărie. Pentru alte piese își lua creioane colorate și dirija, obicei pe care îl păstrează și acum. Dar nu dirija oricum. Închidea ochii, la fel cum făcea și în cazul viorii, și în funcție de tonalitatea sunetelor fața îi devenea mai gravă sau se destindea. Încă o dată, fără să pară o laudă gratuită, dar, ca părinte, rămâi mut în fața unor astfel de momente și te întrebi firește „cum de merit toate lucrurile astea!“

Într-o seară, ne-a așteptat foarte serios să ne spună că el s-a gândit bine și a realizat că seamănă cu SCHUMANN. Cuvitele deja erau în plus…

A urmat propria descoperire a sunetelor. Unde se putea mai bine decât în bucătărie! Rând pe rând, Matei își făcuse un obicei să împrumute câte o cratiță și două linguri. Le încerca să vadă cum sună. Dacă era ceva ce nu-i plăcea, le schimba. Descoperea în același timp sunetele puternice, care din câte observăm îl fascinează și acum.

Să vezi un copil de patru-cinci ani ascultând cu sufletul plin de emoții CARMINA BURANA, iarăși și iarăși, e greu de descris în cuvinte. A urmat BOLERO-ul lui RAVEL. Repetitiv. Dirija, fredona, o nebunie totală. L-a descoperit apoi pe SERGIU CELIBIDACHE. A început să-și caute haine potrivite. Își dorea să dirijeze în mod profesionist. I-a analizat marelui Celibidache, cu mintea și puterea lui de înțelegere, gesturile, apoi și le-a însușit. L-a descoperit pe Enescu și minunata „Rapsodie Română“.

Prin prisma meseriei de jurnalist, am avut ocazia să întâlnesc un mare dirijor și muzicolog austriac. Filmam pe atunci, în anul 2018, primul documentar românesc despre oamenii din spatele scenei. „VOCILE OPEREI“ (DIGI WORLD). Aşa l-am cunoscut la Opera Română pe Johannes Wildner. I-am povestit, în pauza interviului respectiv, despre Matei și i-am arătat o înregistrare cu el cântând și dirijând. Reacţia acestuia m-a luat prin surprindere: „De ce nu e deja aici, printre noi?“ I-am explicat că nu ar avea sufiecientă răbdare, că e mic, că se intimidează repede… Dirijorul m-a contrazis categoric.

Anul acesta i-am făcut o surpriză imensă. Am mers cu toată familia la premiera „Peer Gynt. Carmina Burana“ de la Opera Română. Ce imagine! Câte emoții! Era cel mai mic din sala de spectacol. Se simțea important, în sacoul lui mare cât două palme de adult. Adulmeca aerul Operei. La fel și fratele lui, dar totuși ceva era aparte în cazul lui Matei. La anumite pasaje îşi ridica mâinile în aer și începea să dirijeze. A vrut să cânte și cu vocea, dar a înțeles repede că nu se cade. A rezistat, spre uimirea noastră şi a celor din jur, până la finalul spectacolului (aproape trei ore) şi, odată ajuns acasă, s-a dezlănțuit. Ne-a rugat să-i punem Carl Orf. Iarăși și iarăși. Apoi a cedat, a adormit epuizat spunând mai mult în şoaptă „Ce zi grea am avut azi!“… Fusese o zi grea pentru el, grea în sens pozitiv, o zi, la care visa de mult timp!

Tot anul acesta am considerat că e momentul să facem pasul cel mare. Ne-am prezentat cu ambii puști la o școală particulară de muzică. Cei de acolo sunt absolvenți de Conservator… Au intrat amândoi la un „control“ profesionist în materie de muzică. Ceea ce aveam să aflăm la finalul celor două ore de „probe“ ne-a lăsat, din nou, fără grai. „Are un timbru vocal extrem de bun, melodios, și are ritm! Băiatul cel mare!“ Văzându-ne surprinderea, doamna profesoară a continuat: „Nu ați știut? Cel mic… e rebel, e dornic să audă sunete, ne-a uimit cu informațiile lui despre compozitori, ne-a fredonat și recunoscut arii celebre. Mă voi interesa la profesorii mei să văd cum se procedează în astfel de cazuri. Cu Matei poate încercăm pianul pentru început. Cred că lui i se potriveşte partea de compoziţie!“

Zis și făcut! Cel mare continuă și acum cu succes cursurile de percuție. Cel mic, după trei ședințe de pian, de fapt de teorie muzicală, a fost dezamăgit. El tânjea după sunet, într-un mod aparte. Îşi dorea să simtă clapele şi imediat să ajungă la armoniile atât de admirate de el. Pentru că nu a ajuns să atingă sufiecient de mult pianul, Matei a tras singur concluziile, într-un mod ferm și serios: „Nu vreau să mai merg la pian, m-am săturat să mă întrebe doamna de pian cât fac 1+1!“

El este Matei. Un puşti de cinci ani și opt luni. Un copil sensibil, dar şi foarte sigur pe el. Un meloman începător pasionat de sunete reci şi puternice, dar impresionat până la lacrimi de  tonalităţile calde. Un pitic năzdrăvan, un copil ca oricare altul, pe care îl poți înțelege pe deplin, doar dacă stai, pe covor, lângă el și-l asculți, și-i urmărești mâinile micuțe cum descriu gesturi ample, doar dacă îi vezi sclipirile din ochi la auzul unor sunete cunoscute parcă. Undeva, cândva! 

Doar dacă îl admiri, când, suit pe câteun scaun se înclină, în semn de respect şi mulțumire unui public invizibil, aşteptând aplauze, cu privirea fermă, postura dreaptă şi pieptul vibrând de emoţii.

Iar noi, părinţii, rămânem, iarăşi şi iarăşi, cu  aceleaşi semne de întrebare:  „De ce, de unde, cum…“