Activitatea didactică a devenit în prezent o ocupație mai stresantă decât înainte. Mulți profesori au dificultăți în rezolvarea problemelor de învățare a copiilor, dar și în rezolvarea problemelor comportamentale, sociale, afective.
Iată câteva probleme tipice de comportament ale copiilor-„problemă”: intră în clasă zgomotos, lovesc pupitrul când se așază, nu au materiale necesare, încearcă să stârnească râsul, se întorc la colegii din spate, își deranjează colegii, tachinează și chinuie alți copii, fură bunurile altor copii, distrug bunurile altor copii, se iau la întrecere pe culoarele școlii ș.a.
Când aceste probleme se manifestă cu regularitate, indică dificultăți serioase în ce privește stima de sine. Implicarea părinților este determinantă în rezolvarea cauzelor. Acestea pot ține: a) de copil; b) de părinți și de situația familială; c) de profesor.
Principala cauză ce ține de copil este stima de sine scăzută, iar profesorii înțeleg că doar acordând atenție valorii personale a copilului se va obține progresul școlar.
Pe de altă parte, profesorii sunt conștienți că dacă conflictele de acasă continuă să fie proiectate asupra vieții copilului, eforturile lor la școală nu vor putea calma frământările copilului.
Profesorii, de asemenea, trebuie să-și analizeze propriul comportament, care poate trăda nesiguranță și probleme cu stima de sine. Ei trebuie să-și asume responsabilitatea de a nu mai descărca problemele pe copii, în clasă.
De ce nu au nevoie copiii: să îi pui în situații penibile sau jignitoare; să îi judeci când nu au încredere în forțele proprii; să le accentuăm greșeala, vinovăția, eșecul; să îi împovărăm cu grijile și problemele noastre, pe care oricum nu le pot rezolva; să vadă cum părinții aruncă vina unul pe altul, în loc să găsească soluții; să nu impunem numai restricții, ci să urmărim formarea caracterului prin convingeri.
Multor părinți le vine greu să le ceară socoteală profesorilor, în virtutea propriilor dificultăți cu stima de sine. Dacă problemele nu sunt discutate, cel mai mult va avea de suferit copilul.
De multe ori, manifestările amenințătoare ale profesorului sunt inconștiente și ajung să fie conștientizate în momentul discuției. A cere socoteală nu este un act de acuzare, ci un lucru care arată că îți pasă de educația copilului. Scopul nu este de a-l judeca pe profesor, ci de a scoate la lumină problemele copilului tău. Ai curajul de a cere ca acțiunile inhibitoare pentru copil să fie înlocuite cu altele ce oglindesc valoarea personală a copilului tău. Din păcate, va exista mereu câte un caz izolat de profesor care va reacționa prost când i se cere socoteală. De dragul dezvoltării personale a copilului tău, ar fi bine ca lucrurile să nu se oprească aici.
În asemenea situații, cred că ar trebui să începem prin a asta de vorbă cu noi înșine, pentru a ne recunoaște greșelile și a încerca să descoperim un remediu. Nu trebuie să neglijăm niciun aspect al vieții noastre comune: părinte – copil – școală. Speranța unui răsărit frumos stă pe umerii fiecărui tată, ai fiecărei mame, ai fiecărui profesor. Și, dacă ni se pare că am epuizat tot ce știam pe linie educativă, să nu ezităm să citim o carte, să cerem ajutorul unui specialist. Viața nu iartă bâlbâielile educative și nu așteaptă scuze, ci fapte!
Prof. înv. primar Lavinia RUSĂNESCU,
Școala Gimnazială Nr. 193, București
Email: tribuna@megapress.ro
