Socialize

Facebook
Home » Societate » Educatie pentru societate » Copiii au nevoie de modele, dar ce fel de modele?

Copiii au nevoie de modele, dar ce fel de modele?

Copiii, de la grădiniţă la şcoală şi mai departe (că toată viaţa rămânem copiii cuiva), au nevoie de modele – atât de repetată este vorba asta, încât cei vizaţi ajung s-o creadă drept obsesie a unor adulţi pisălogi şi s-o trateze ca atare. Vorba o fi obsesie, însă e adevărată. Modele de urmat, inclusiv imitând, le sunt absolut necesare celor aflaţi în formare. La şcoală, le sunt oferite prin conţinuturi de lecţii, prin recomandări de lectură, prin trimiteri la istorie. În acelaşi timp, le sunt contraindicate cele de la televizor, despre care li se atrage atenţia că de fapt nu sunt modele. Dacă în ziua de azi nu mai învaţă pe rupte ca să reuşească-n viaţă, nu mai citesc, nu
mai au obiceiuri sănătoase, nu mai ştiu să se joace şi să alerge ca să crească armonios, toate astea se spune că li se întâmplă copiilor pentru că le lipsesc modelele. Sursele sunt mai ales informale. Ce le livrează lecţiile nu-i atrage tocmai pentru că vine prin lecţii, pe cale formală. Sursele informale de inspiraţie le-au oferit copiilor în ultima vreme tocmai modele dintre acelea care se spune că le lipsesc astăzi, care-i pot duce pe calea spre învăţătură, cunoaştere, dezvoltare. Problema e cum le-a fost – cum le este, în general, astăzi – asigurat accesul la ceea ce le poate servi ca model.

Din zona şcolii, a învăţăturii de carte şi a cercetării, modele recente se puteau găsi în inventatorii români laureaţi la Salonul Internaţional de la Geneva, eveniment de referinţă mondială în domeniu, ca şi în olimpiadele pe discipline de învăţământ, eveniment de referinţă naţională. Exemple extraşcolare, cu impact educaţional major, puteau fi extrase în această perioadă din lumea sportului, tot din evenimente majore, cu participare de top mondial, aflate la îndemână, pentru că au fost organizate în România: Campionatele Europene de gimnastică de la Cluj-Napoca şi meciul de tenis de la Mamaia între România şi Marea Britanie. Toate aceste evenimente au câteva trăsături care le apropie între ele şi le aduc sub spectrul educaţiei interdisciplinare făcute prin puterea exemplului. În acelaşi timp, de asemenea într-o posibilă asociere, evenimentele despre care este vorba aici au fost reliefate spre consum informaţional într-o manieră defectuoasă, având în vedere ponderea însemnată a copiilor, a tinerilor în publicul lor ţintă. Elevii olimpici, laureaţii în cercetare şi inovare, gimnastele şi gimnaştii, jucătoarele şi jucătorii de tenis constituie de zeci de ani repere pentru generaţii întregi. Deopotrivă, indiferent de regimul politic, performerii categoriilor în discuţie au fost date ca exemple copiilor şi tinerilor; şi mereu ele au fost exemple care au avut aderenţă, au fost urmate, spre deosebire de exemplele de reuşită din alte domenii, rămase, după mersul vremurilor, la nivel de propagandă, respectiv de promovare. Totuşi, în ultimii douăzeci şi ceva de ani, despre performanţele elevilor olimpici, ale cercetării şi inovării universitare, ale sporturilor cu vedete din mediul şcolii sau, în orice caz, apropiate de şcoală, se vorbeşte cu o falsă pudoare, cu o jenă provocată, chipurile, de obligaţia îndeplinirii unei formalităţi (că „aşa se face“) legate de ceva, nimic de zis, pozitiv, dar cu care nu e „cazu’“ să ne lăudăm. Despre elevii olimpici se repetă mereu că „nu sunt reprezentativi pentru învăţământul nostru“, care, „ştim bine, e la pământ“, sau, cu alt şablon, „e-n cădere liberă“. La fel, inventatorii premiaţi la saloane internaţionale se spune că sunt folosiţi numai ca să acopere nivelul foarte scăzut al universităţilor şi institutelor de la noi. Totuşi, olimpicii şi inventatorii sunt reprezentativi, iar performanţele lor certifică nivelul unor licee şi universităţi. În ceea ce le priveşte pe micile sportive medaliate, ele sunt supuse unei „compătimiri“ perpetue (de fapt, unei jigniri în toată regula), în sensul că „sunt mici şi nu-şi dau seama că sunt exploatate“ de părinţi, de profesori etc. Esenţa activităţii pe care o desfăşoară fiecare practicant în domeniile menţionate este eludată în prezentările publice, or, atragerea copiilor, a tinerilor ar fi normal să se bazeze pe exemple de conţinut. Când colo, dominantă (dacă nu exclusivă) este tratarea în chip de fapt divers, de zvon, bârfă, cancan. Elevii olimpici sunt asaltaţi invariabil cu întrebarea cât mai au de gând să stea pe-aici prin ţară; asta când olimpiadele şcolare nu se desfăşoară în total anonimat mediatic, aşa cum s-a întâmplat în actuala vacanţă de primăvară. Exemple din tenis, din gimnastică sunt greu de urmat din moment ce oportunităţi precum cele recente, de a avea aici, la noi, pe viu valori de top mondial, au fost „valorificate“ prin scoaterea în prim-plan a unor vulgarităţi, frustrări, exagerări colaterale. Pe deasupra, fals educativ, câte cineva s-a pronunţat ba pe tema datoriei noastre de „gazdă aflată în faţa unor oaspeţi“ (inversare subalternă a „principiului“ din mahalaua stadioanelor, cu „un cinci la sută“ favorizare acordată de arbitru gazdelor, sugestia fiind că în ceea ce ne priveşte nu suntem civilizaţi încât să pricepem că favorizarea se cuvine oaspeţilor), ba pe tema frecvent reluată a jubilării în faţa vreunei puneri a noastre în inferioritate, cum a fost socotită cea aplicată de adversara care întâi a ieşit din joc plângând şi apoi „a reintrat şi ne-a bătut de ne-a zvântat“ (a se vedea voluptatea redescoperirii „pedepsei colective“ într-o acţiune individuală). Dacă astăzi copiii nu-i mai imită ca pe vremuri pe cei grozavi şi nu se mai închipuie a fi în locul lor e în bună măsură din cauză că grozavii nu le mai sunt arătaţi ca atare, prin evoluţiile lor, ci pe ocolite, prin accidente şi detalii din afara activităţilor în care performează.

Florin ANTONESCU