Socialize

Facebook
Home » Actualitate » Ultima ora » Calitatea sistemului de învăţământ din România şi plasarea lui printre primele 10 din Europa, un deziderat ambițios al Ministerului educaţiei

Calitatea sistemului de învăţământ din România şi plasarea lui printre primele 10 din Europa, un deziderat ambițios al Ministerului educaţiei

Într‑un iureş de bulversări politice şi sociale, şcoala rămâne la locul şi la rostul ei. A avea sistem educaţional predictibil s‑a impus ca deziderat şi e repetat până la automatism, chit că nu este întotdeauna clar pe cine vizează cerinţa. O tentativă ministerială de împlinire este „Planul de acțiune pentru educație 2019‑2030“. Ţinta planului o reprezintă „calitatea sistemului de învăţământ din România şi plasarea lui printre primele 10 din Europa până în anul 2030“. Planul stabileşte mai multe obiective strategice privind legislaţia, calitatea educaţiei, binele elevilor, autonomia cadrelor didactice, managementul unităţilor de învăţământ, conexiunea sistemului educaţional cu economia naţională, cultura, mediul social.

„Noutatea“ unui obiectiv strategic de 30 de ani

Educația românească a următorului deceniu vizează șase obiective strategice: (1) „Modelarea, printr‑o legislație modernă și coerentă, a unui sistem educațional și de formare predictibil, stabil, dar deschis inovării (…)“; (2) „Promovarea stării de bine în școli ca premisă pentru îmbunătățirea serviciilor educaționale și pentru folosirea eficientă a resurselor școlare (…)“; (3) „Asigurarea condițiilor necesare participării tuturor copiilor la educație (…)“; (4) „Dezvoltarea și corelarea unor instrumente moderne, digitale, de monitorizare și evaluare în vederea furnizării de date pentru formularea unor direcții strategice și a unor soluții de îmbunătățire permanentă, în parteneriat cu părțile‑cheie interesate, a calității serviciului public de educație“; (5) „Crearea cadrului ca toți furnizorii de educație și formare, cadre didactice și lideri educaționali, să dobândească abilitățile și instrumentele necesare pentru a oferi o experiență de învățare de calitate“; (6) „Intensificarea și diversificarea relațiilor dintre educație și comunitate în general, dintre școli și sectorul economic (…)“. Obiectivul numărul unu – a avea lege şi a şti din timp ce te aşteaptă pe parcursul educaţional – constituie o „noutate“ de pe la începutul lui 1990.

Obsesia „legea = reforma educaţiei“

Planul pe următorul deceniu reactualizează convingerea că reforma educaţiei e totuna cu legea în domeniu, confuzie care se făcea prin 1992‑1994. De atunci datează şi acum se‑ntoarce proiectarea câte unei legi pentru fiecare nivel de studii: o lege a învățământului preuniversitar și învățământului pe întreg parcursul vieții, o lege a învăţământului superior, o lege a statutului personalului didactic. Toate vor fi strânse în Codul Educației. Când se vorbeşte atât de insistent despre cerinţa tratării unitare a sistemului educaţional şi despre conexiuni între niveluri de studii, ce se preconizează prin viitoarea legislaţie este separarea.

Respect pentru profesorul „tobă de carte“ în specialitatea lui

O idee deloc nouă, persistentă în documentul de faţă, este şi aceea că profesorilor, pentru a fi buni, le trebuie pedagogie cât mai multă. Drept urmare, este prevăzut ca formarea inițială s‑o facă prin masterat (doi ani), în „centre de formare pedagogică asimilate universităților“. Exprimarea e de sperat că ţine de stăpânirea improprie a termenilor de către cine a scris textul Planului de acţiune, pentru că altfel „asimilate universităţilor“ nu e de conceput să însemne formare într‑un centru („casă“, „program“, „cursuri“ etc.), echivalată cu prezenţa într‑o universitate. Este preconizată crearea unei rețele de centre de formare pedagogică „pe principiul reprezentativității regionale“, adică „opt centre regionale“, ceea ce aduce cu reconstruirea defunctelor institute pedagogice de trei ani (IP3) din anii ’60. Vor exista o rețea de baze de practică pedagogică (școli de aplicație) și o rețea de centre de tutorat al carierei didactice la nivel județean sau interjudețean, pe lângă universități sau cu sprijinul acestora. Este de sesizat conceperea acestor forme de organizare cu fereală faţă de învăţământul superior.

În acelaşi timp, în tot ce ţine de necesara perfecţionare a formării iniţale şi a celei continue, în ideea de a avea profesori buni, nu se anunţă nimic despre formarea prin acumularea de cunoştinţe la zi în specialitate: cum anume, de exemplu, un profesor de fizică să fie la curent cu cât mai mult din ce e la zi în fizică sau cum un profesor de istorie să fie „tobă de istorie“ ori unul de matematică să‑şi impună respectul prin „ce matematică vede“.

Camuflarea neştiinţei de carte

În termeni pompoşi, unii cunoscuţi pe dos de cei care‑i folosesc în documentul de faţă, planul de acţiune care să ducă şcoala românească spre fruntea Europei îndeamnă la o notare mai „blândă“, dovada fiind „restructurarea sistemului de notare la ciclul secundar prin limitarea notării eșecului cu nota 4 (un singur prag) și a succesului cu note între 5 și 10, utilizând o scală de notare cu trei niveluri de reușită (minimală, medie, superioară)“. Altfel zis, să se legifereze camuflarea nivelului scăzut al învăţăturii: „Cui nu ştie, îi punem 4 (patru), nu mai puţin“. Îndreptarea notei va fi mai uşoară şi va dispărea admiterea la liceu cu medii de 2 (doi) şi 3 (trei), adică va fi în cel mai rău caz cu „puţin sub 5 (cinci)“. În felul acesta va fi mai uşor de îndeplinit cererea celor care protestează faţă de interzicerea intrării la liceu fără notă de trecere, adică fără a şti cât de cât carte.

În privinţa notării la ciclul primar, de bine ce au apărut argumentaţii în cunoştinţă de cauză pentru renunţarea la calificative şi revenirea la note, va fi aplicată „consolidarea sistemului de evaluare prin calificative cu evaluare narativă la ciclul primar superior“, odată cu „introducerea unui sistem de evaluare narativă la ciclul primar inferior“. Cine a scris aşa probabil a vrut să zică „descriptivă“, pentru că „a povesti“ cum anume a pus profesorul nota, cu felul în care a intrat în clasă, şi‑a tras scaunul, a accesat catalogul electronic etc. (asta însemnând „narativ“) nu prezintă interes. 

Spre bacalaureatul „de voie“

În privinţa bacalaureatului, este prevăzută un fel de glumă disimulată în exprimarea „elaborarea metodologiei de organizare a examenului de bacalaureat care să permită administrarea etapizată a probelor pe durata ciclului școlar“. Cum ar veni, de‑a lungul liceului, din când în când, fiecare elev să mai susţină o probă de bacalaureat… şi încă una…, iar rezultatele să fie puse la păstrare şi la sfârşitul liceului să se adune. În schimb, nu se preconizează nimic referitor la absolvenţii fără bacalaureat, la deschideri de rute, opţiuni etc.

F. IONESCU