Analfabeți, internet și manuale digitale

Discuțiile despre impactul pe care internetul îl are asupra cunoașterii și,într-un fel specific, și asupra educației tind să devină cumva tot mai aplicate, constituindu-se treptat într-o adevărată „pedagogie” a acestui tip de cunoaștere. Recent, am citit pe un site de cultură, *WebCultura.ro, un articol semnat de Sorin Tudor, care încercă, preluând opinii deja consacrate, să discrimineze între avantajele și dezavantajele accesului și folosirii internetului. Oarecum de așteptat, și în acest caz ideile pe această temă se depărtează de zona exagerărilor de vreun fel sau altul. Mai toată lumea acceptă, de pildă, ideea că internetul oferă un alt tip de cunoaștere decât instituția școlii de exemplu. În același timp, foarte multă lume este de acord că adevărata cultură se naște totuși în școală, așa cum este ea azi, cu condiția să avem de-a face cu o școală adaptată „epocii”, o școală a cărei principală caracteristică este în cele din urmă – oricâtă retorică goală ar conține formula – crearea de competențe. Dincolo însă de pozițiile adoptate, mai toți cei care se pronunță și care remarcă avantajele enorme ale internetului avertizează asupra unor limite evidente totuși ale acestuia, care se pot metamorfoza în cele din urmă într-o adevărată capcană pentru milioane de indivizi. Nu doar fiindcă aceștia se pot trezi într-o bună zi cu o formă a minții de tip „pavlovian”, ci pentru că ei pot reprezenta, potențial vorbind, noile generații de „analfabeți” ai planetei.
 
Dar ce spune în esență Sorin Tudor, în însemnarea lui din martie 14, intitulată Cu realism despre binefacerile și păcatele internetului: „Problema e dacă internetul va produce sau nu o creștere culturală. În teorie, așa ar trebui să se în­tâm­ple. Pentru că cine caută cunoaștere pe inter­net o găsește. Întrebarea este dacă internetul va fi utilizat – și de câți – ca instrument de cunoaș­tere. Obstacolul de-a lungul acestui parcurs e că micuțul de trei-patru ani începe cu televizorul. Prin urmare, atunci când ajunge la internet, interesul lui cognitiv nu e sensibilizat în cheie abstractizantă (subl. ns.), și cum fără capacitate de abstracție nu se poate intra în mundus intelligibilis, e foarte probabil ca știința înmagazinată în rețele să rămână în cea mai mare măsura neutilizată. În teorie, spu­neam, internetul ar trebui să promoveze creș­terea culturală, în practică se poate întâmpla chiar contrariul, de vreme ce homo videns (e vorba des­pre acel tip de om care se caracterizează printr-un tip de cunoaștere foarte concretă, vizuală în primul rând – n.n.) există deja ca atare atunci când desco­peră rețeaua. Desigur, internetul ne poate ajuta să ieșim din închiderea în mundus sensibilis. Dar pe câți dintre noi?”
Câteva lucruri sunt limpezi așadar: internetul oferă cunoaștere, dar adevărata cunoaștere poate rămâne doar acolo, în acea lume de virtualități, în vreme ce milioane de oameni se pot rezuma doar la lucrurile facile ale internetului. Se evocă în fond tentația omului de a consuma energie minimă, con­servându-și astfel existența, fenomen tot mai evi­dent azi și în sistemele educaționale consacrate. În al doilea rând, este tot așa de limpede apariția unei mutații a „formei minții” generațiilor de după noi, care creează însă mari probleme în ceea ce privește accesul la adevărata cultură. În același timp apare și întrebarea dacă societățile sunt interesate de un asemenea obiectiv, ce pare cumva nejustificat economic: accesul indivizilor la marea cultură. Opi­nia autorului, așadar, despre care nu știu mare lucru, dacă are adică ceva tangență cu zona educa­tivă, trebuie luată prin urmare ca o avertizare. Evi­dent că nici pe departe nu e singurul care ros­tește un asemenea avertisment în fața unei realități care s-a impus cu o forță inimaginabilă. Cine are însă de pildă curiozitatea să se ducă pe un site oarecare și să vadă (iau o temă absolut la întâmplare!) caracte­rizarea personajului Iona(?!…), de exemplu, va observa cam aceleași hibe pe care le are oricare comentariu/eseu în format clasic, din nenumă­ratele cărți care circulă pe piața școlară româ­nească: un limbaj prețios adesea, o slabă referen­țialitate textuală, o aproximare a conceptelor cu care se lucrează. Dincolo, așadar, de informația de o anumită factură și de faptul că internetul poate oferi produse mai ieftine, el nu poate merge prea departe se pare, în ciuda fascinației pe care o exercită decât ceea ce e în stare să ne ofere oricare alt instrument „clasicizat”, menit a furniza infor­mații, eventual și cunoștințe, în absența profe­so­rului și în afara organizării învățării în structuri impuse de instituția școlii. Oricum am întoarce-o, paradoxul este că școala nu a devenit inutilă, ci dimpotrivă, mai utilă decât ieri, iar conceptele funda­mentale ale educației – școală, profesor, lec­ție, organizarea studiului prin crearea de echipe – rămân cel puțin acum la fel de actuale. Iar aceste concepte nu fac altceva decât să definească un tip de învățare, o învățare de tip „analog”, în care ceea ce e necunoscut se dezvăluie prin relație cu lucruri deja cunoscute, într-un proces care are o dublă coerență: științifică și didactică. Cu alte cuvinte, dincolo de bogăția de informații oferită de internet sau de oricare alt material „auxiliar”, elevul care vrea cu adevărat performanță și evoluție, progres școlar trebuie să se întoarcă la școală și la profesor, ca și la studiul personal, adică la acea formulă care, atunci când este eficientă cu adevărat, este cu totul de neînlocuit. Nu-i mai puțin adevărat că azi „duș­manii” școlii sunt mai numeroși decât ieri: de la televizorul care cultivă o cunoaștere „sensibilă”, li­mi­tată și rudimentară, lipsită de feedback, o „mundus sensibilis”, la ideea instalată în mentalul comun cum că școala și-a pierdut locul de „sin­gurul templu al științei și cunoașterii”, și până la politici educaționale lipsite de perspectivă, pom­pieris­tice, care uneori nu conțin nici măcar datele fundamentale ale unei coerențe de proiect, fiind mai degrabă inițiative de moment și „cârpeli” con­junc­turale. Evident că acest „story” al școlii nu se oprește aici. Recent, ministrul Educației observa un lucru „tehnic”, exprimat în cifre adică: cifre care indică procentul de abandon școlar, procent care variază între 15 și 18%… Altfel spus, sistemul educațional se confruntă și cu o criză a participării seriilor de elevi la o cunoaștere de tip școlar, dincolo de lucruri dramatice precum: în plin secol XXI, elevul se formează, mental vorbind, doar prin contactul cu „mundus sensibilis”, adică cu un gen de cunoaștere plezirist, ale cărei caracteristici șo­chează printr-o subiectivitate excesivă sau prin lipsă de discernământ și logică, ca să nu mai vorbim despre insinuarea minciunii, iluziei sau de pre­zența manipulării. Iar victimele sunt adesea tinerii care abandonează școala și care renunță astfel la însușirea unui spirit critic minimal, menit a-l proteja de tentațiile infinite ale postmodernității. Din rândul lor se vor naște noile categorii de analfabeți/semianalfabeți ai României de mâine, ai Planetei de mâine… Analfabeți, internet și manuale digitale – iată mixajul vremii. Iar ma­nualele digitale, crede multă lume, n-ar fi deocam­dată decât un fel de tichie pentru a acoperi calviția îngrijorătoare care pândește, particular, școala românească de azi…
Adrian COSTACHE